Final

Destul am plâns în miez pustiu de noapte
de vraja amintirii nesătul;
blând crainic al tristeților răscoapte,
m-au amăgit fantomele destul…

 

În mine port cascade de lumină,
tăcute lumi şi frăgezimi de crâng,
dar zăvorâte-s porţile cu tină
şi umbrele m-apasă de mă frâng.

 

Aş vrea să smulg urâtul dintre file,
să-nec, în cântec, Doamne, orice chin
şi-n stihurile mele inutile
să fiu ecoul vremilor ce vin.

 

Durerile-mi aş vrea ca să le ferec
şi peste toate scânteieri s-aştern,
să nu mai port în suflet întunerec
şi să rămân, în visul meu, etern…

 

Sergiu Grossu