Isus Hristos, Mântuitorul lumii şi Vântul cel potrivnic

Sergiu Grossu, Apărând Adevărul

 

Sper să nu contrariez pe nimeni dacă, în expunerea mea, voi lua ca punct de plecare episodul cutremurător al „umblării pe mare", din Evanghelia Sfântului Matei, din care aflăm că, în plină noap­te, corabia cu ucenici „era învăluită de valuri în mijlocul mării, căci vântul era împotrivă".

 

 

Deşi acest eveniment a avut loc undeva, în Galileia, acum două mii de ani, totuşi el rămâne veşnic actual şi cu o semnificaţie pro­fundă, deoarece ne descoperă dimensiunile metafizice ale Istoriei, trăită de popoarele Europei răsăritene timp de o jumătate de veac şi scoate, şi mai mult, în evidenţă, cauza pătimirii neamului nostru, sub dictatura comunistă.

 

Omul, şi ca atare umanitatea (această corabie clătinată de valu­rile unei mări tenebroase), se găseşte faţă în faţă - astăzi, ca şi ieri - cu doi factori de o importanţă capitală: Isus Hristos, în calitatea de mântuitor al lumii, şi Vântul cel potrivnic, ca duşman al lui Dumnezeu şi adversar înverşunat al creştinităţii, vânt năprasnic, ţâşnit din beznele Urii şi din văgăunile îndepărtării de Dumnezeu.

 

 

Există, bineînţeles, în noi înşine, în adâncurile întinate ale „cărnii şi duhului", vânturi antagoniste care urmăresc, fără încetare, pier­zarea mântuirii noastre. Există vântul cel potrivnic al păcatului, al fărădelegilor, al apostaziei, care ne împinge la renunţări şi trădări ruşinoase. Însă evanghelistul Matei ne vorbeşte de un „Vânt potriv­nic" exterior fiinţei omeneşti, un vânt „tare", care l-a înspăimântat pe apostolul Petru, gata-gata să se afunde şi strigând: „Doamne, scapă-mă!"

 

 

Un astfel de  „vânt" satanic, s-a pornit de la revoluţia din Octombrie şi s-a nă­pustit asupra întregii omeniri, încercând să răstoarne corabia spiritualităţii creştine, da, acest „vânt potrivnic" a luat chipul comu­nismului  ateist impus României la 6 Martie 1945, prin armata sovietică de ocupaţie. (...)

 

 

Să nu uităm niciodată, îndeosebi noi, cei care am trecut prin „cuptorul de foc" al prigonirii comuniste şi-am cunoscut întem­niţări şi lanţuri umilitoare, să nu uităm că orice regim ateu comunist - cum a fost şi cel din ţara noastră - reprezintă lucrarea lui satan în istoria lumii, fiindcă în cartea Apocalipsei citim că „diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce".

 

Să nu uităm, mai ales în clipa de faţă, când incertitudinea, manipulările şi dema­gogia perversiunii neocomuniste continuă să desfigureze obrazul pătimit al României, de parcă n-a avut loc revolta populară din Decembrie 1989 şi răsturnarea ideologică a defunctei orânduiri, să nu uităm de datoria slujirii Neamului şi de lupta pe care tre­buie s-o ducem pentru izbăvirea lui definitivă.

 

Ca România să reînvie din cenuşa strivirii actuale, ea are nevoie de o adevărată transformare, de o reformă spirituală, de o a doua revoluţie. De cea mai frumoasă, mai constructivă şi mai utilă revo­luţie, care, prin forţa sa înnoitoare, să măture ca pe o pleavă pe sal­timbancii puterii neocomuniste, urmaşi fideli ai sinistrului 6 Martie 1945.

 

Este vorba de revoluţia interioară a schimbării omului, a în­vierii lui, preconizată de Evanghelia lui Hristos, ca o arvună a inevitabilei emancipări colective.

 

Ca să se iasă din impasul actual, ca să se asigure viaţa şi viitorul poporului de la poalele Carpaţilor, luptătorii Crucii şi ai Libertăţii, depistând „nevoile grabnice" ale societăţii în descompunere morală şi conştienţi decauzele răului social şi politic care macină fiinţa naţiunii căreia aparţin, cu ante­nele sufletului şi ale minţii resfirate spre toate punctele cardinale ale nevoilor materiale şi spirituale din România post-ceauşistă, aceşti luptători neînfricaţi trebuie să se angajeze la un program de reconstrucţie şi regenerare morală, năvălind pe „porţi" - cum ne îndeamnă Domnul, prin pana proorocului Isaia -, năvălind în toate cetăţile, în toate clasele sociale, în toate compartimentele vieţii publice: „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o Cale poporului: Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte!"

 

 

Numai pregătind „o Cale poporului", vom pune capăt dezmăţu­lui politic care s-a lăfait şi s-a perpetuat la noi, de la 6 Martie 1945 încoace, cu concursul atâtor intelectuali, scriitori, ziarişti, acade­micieni şi oameni de ştiinţă, ierarhi ai Bisericii şi conducători de culte neoprotestante, servind regimul neocomunist fie de teamă, fie din oportunism sau, pur şi simplu, din slugărnicie.

 

Despre această „Cale" minunată, unică, indispensabilă, vorbea preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul mişcării spirituale „Oastea Domnului", gândindu-se cu grijă la felul în care să-şi slujească ţara şi semenii.

 

 

„La temelia noii rânduieli din sat şi din ţară - scria el în gazeta Lumina Satelor, pe care o redacta la Sibiu, în 1923 - trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o sin­gură doctorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea morală şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Isus, la învăţă­tura şi porunca Lui de iubire".

 

 

Iată ce înseamnă a fi în slujba Neamului tău! Iată Calea pe care ar trebui s-o urmeze, în primul rând, oamenii politici care se opun stăpânirii neocomuniste de azi, fostele victime ale tragediei care a durat o jumătate de secol şi care, din nefericire, mai durează încă.

 

 

În lupta cea bună pentru refacerea patriei, dezamăgiţi de felul în care este guvernată România, dar pătrunşi de necesitatea prezenţei lui Isus în viaţa poporului şi-n viziunea guvernării politice a României viitoare, clo­cotind de entuziasmul unor nădejdi ce se vor impetuos împlinite, românii care-au rămas puri sufleteşte şi nevătămaţi de otra­va sloganelor oficiale întrezăresc şi aşteaptă, totodată, cu înfrigurare, în conformitate cu promisiunea Evangheliei, „ceruri noi şi un nou pământ" - un nou şi sfânt pământ românesc, pe care să se poată clădi o ţară nouă, cu adevărat liberă şi împăcată cu Dumnezeu.

Sergiu Grossu «Cuvântul Românesc», iulie-august 1995) 

---