Raport al Comitetului Creştin pentru apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă în România
23 august 1978
Persecuţia Mişcării “Oastea Domnului”
din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Oastea Domnului a fost fondată în anul 1923 de un preot român ortodox din Transilvania, Iosif Trifa. Fiind, în esenţă la început, o mişcare de reînnoire morală, Oastea Domnului s-a transformat într-o mişcare de trezire şi trăire evanghelică, misionară laică în interiorul ortodoxiei. În perioada sa de înflorire, în anii 1935-1940, milioane de creştini români-ortodocşi, printre care şi preoţi, participau la activităţile de evanghelizare, la tipărirea de literatură creştină şi la adunările în aer liber.
În 1935, mişcarea de misiune evanghelică a respins încercările ierarhiei de a limita implicarea celor care nu faceau parte din ierarhiei Bisericii în conducerea Oastei Domnului. Preotul Trifa a fost caterisit şi mişcarea a continuat să existe independent de Biserică, deşi membrii ei au continuat să facă parte din Biserica Ortodoxă.
În 1948, Asociaţiei Oastea Domnului i s-a interzis existenţa de către comuniştii care preluaseră puterea politică, dar practic nu a putut fi desfiinţată.
Cel mai de seama membru al mişcării, Traian Dorz, poet şi autor de cântări, a fost închis timp de 17 ani şi din 1965, a fost în arest la domiciliu. Astăzi(1978), mişcarea revendică peste 400.000 de membri şi continuă să atragă tinerii în Biserica Ortodoxă. Existenţa sa clandestină a adus membrilor multe greutăţi, aşa cum indică următorul document ce fost distribuit de ALCR (Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă) 1978
Un mădular al Bisericii Ortodoxe care în 1978 încă sângerează: Oastea Domnului
Impresia general-împărtăşită că Biserica Ortodoxă se bucură de o poziţie privilegiată în România este numai în parte corectă. O singură parte a membrilor Bisericii Ortodoxe este ferită de persecuţie: aceasta este formată din cei care se conformează, care sunt dispuşi să facă compromisuri cu ateii sau care se resemnează în faţa unor măsuri violente luate împotriva lor. Oficialilor guvernului care se ocupă de probleme religioase le-ar plăcea ca toţi ortodocşii să facă parte din această categorie.
Din fericire însă, grădina lui Dumnezeu este imensă, aşa că pe lângă aceşti oameni uşor de controlat, există o altă categorie alcătuită din laici sau chiar membri ai clerului, care devine din ce în ce mai greu de manipulat şi este formată din oameni care sunt capabili să gândească pentru ei şi care sunt dispuşi să-şi asume resposabilităţi.
Regimul doreşte să utilizeze Biserica Ortodoxă ca pe o armă cu care să distrugă celelalte denominaţiuni şi într-o anumită măsură, reuşeşte. Regimul comunist a adoptat o tactică diabolică, aceea de a fuziona conceptele de „bun român” cu „ortodox”. În ochii autorităţilor un „bun român” este acela care nu cauzează probleme şi un „ortodox” este defint în aceeaşi termeni; aşa că, în cazul in care un creştin ortodox este sursa vreunor probleme, nu mai poate fi considerat nici un bun ortodox, nici un bun român.
Confuzia creată prin sudarea acestor două concepte diferite, ”bun român” şi ”bun ortodox” este folositoare celor care intenţionează să conducă prin dezbinare.
Acum 30 de ani, în 1948, când erau puse în aplicare planurile pentru a face din ortodoxism religia de stat exista, pe de o parte, Biserica Unită Greco-Catolica (credincioşi ortodocşi dependenţi de Roma, dar independenţi de regim - o situaţie problematică într-un stat totalitar), şi pe de cealaltă parte, Oastea Domnului, o Mişcare care urmărea revitalizarea vieţii religioase în cadrul Bisericii Ortodoxe.
Pentru a desfiinţa Biserica Unită, a fost folosita tactica convertirii forțate la ortodoxie; pentru cei care totuși rezistau, tactica exterminării a fost pusă în aplicare. Nu se va cunoaște probabil niciodată numărul preoților sau credincioșilor greco-catolici care au pierit în închisori.
Lupta împotriva Oastei Domnului a fost mai dificilă, deoarece membrii ei erau ortodocși , dintre cei mai aprinși pentru credință.
Oastea Domnului a fost fondată în 1923 de preotul Iosif Trifa din Sibiu, asociind creștini ortodocși, atât preoți, cât și laici, care doreau să fie devotați unei activități spirituale mai intense decât aceea regasită în rutină și formalism. Se întâlneau de mai multe ori pe săptămână pentru activități spirituale precum rugăciunea, studiul Bibliei, cântarea de imnuri religioase și predica. Comunitățile se vizitau frecvent, chiar dacă se aflau la mare distanță, pentru pelerinaje, în zile de sărbătoare, la sfințirea unei biserici sau cu ocazia vreunui serviciu spiritual special. La astfel de ocazii participau chiar și sute de „ostași”.
Orice creștin ortodox se poate alătura Oastei Domnului dacă vrea sa aplice Cuvântul Evangheliei în propria viață și dacă este determinat să lupte sistematic împotriva păcatului – o luptă care începe la botez când copilul devine, de fapt, un soldat al lui Hristos, așa cum spune și rugăciunea rostită cu această ocazie. Ține de omul matur, pocăit, viu în Hristos, să devină conștient că aparține oastei conduse de Domnul Luminii și Adevărului. Astfel, oricine este dornic și are capacitatea de a se mobiliza într-o luptă împotriva răului din sine și din lume poate fi un luptător pentru Hristos, devenind astfel un participant activ la mântuirea întregii lumi.
Oastea Domnului a trezit atâta entuziasm și înflacărare, atâta dorință pentru sacrificiu chiar și printre cei mai simpli membri, încât venirea la putere a regimului comunist ateu nu a reușit să îi elimine.
În ciuda riscurilor și atacurilor pe care le-a întâmpinat – sau, mai degrabă, din cauza lor – Oastea Domnului și-a continuat intensa activitate fără întrerupere, chiar cu o creștere constantă. Rezistența, inventivitatea și curajul Mișcării, hotărârea și perseverența membrilor săi, va scrie un capitol absolut unic în istoria Bisericii Ortodoxe.
În 1948, grăbindu-se să lichideze toate mișcările care nu puteau fi complet controlate și manipulate, noul regim a lansat un atac extrem de amplu asupra Oastei Domnului. Prin preotul Secaș (care reprezenta o parte a Oastei Domnului mult prea supusa Cezarului ) s-a anunțat că Oastea Domnului a fost dizolvată, deși nici un decret oficial nu fusese publicat.
În același an, în iunie, unii dintre cei mai activi organizatori ai Oastei Domnului au fost arestați: Cornel Rusu din Simeria și Traian Dorz din Beiuș. Au fost eliberați în 1952, dar arestați din nou după câteva luni. De această dată, soarta le-a fost împărtășită de Ioan Opriș din Călan, Serghie Paraschiv, Constantin Iftimie din Corod -Galați, Gheorghe Condruz din Nămoloasa-Galați, Vasile Axinuță din Lasna (Dorohoi), Carlinca din Suceava, Harașiniuc din Bucovina, Racovițeanu și alții. Au fost eliberați în 1954, dar în 1958 a avut loc un nou val de arestări.
Arestările au început printr-un avertisment extrem: împrăștierea unei adunări de 2.000 de oameni în Preluci-Asău, aproape de Comănești (Bacău). În același an, la o întâlnire în Vulcana-Pandele (Târgoviște) la care participau Sergiu Grossu și Traian Dorz, poliția a înconjurat clădirea și a notat identitatea tuturor celor prezenți. În aceeași perioadă, Grossu și Dorz au avut o confruntare cu ministrul de atunci al afacerilor interne, Drăghici, care anunțase deschis : „Vă voi extermina pe toți!”.Necedând în fața acestor amenințări, li s-a cerut să redacteze un document în trei exemplare în vederea legalizării Mișcării Oastea Domnului, și să trimit spre aprobare o schiță a regulamentului care să cuprindă și o listă cu 22 lideri posibili.
Acest procecedeu nu a fost decât un truc obișnuit, având scopul de a prinde în capcană pe reprezentanții de seamă ai Mișcării. Imediat au urmat arestările: cele 22 de persoane menționate în document, reprezentanți ai grupurilor regionale, au fost reținute. Procesul s-a ținut la Cluj, unde au fost acuzați că fac parte dintr-un grup cu orientare anti-statală. Denumirea de „Oastea Domnului” a fost de ajuns să dea naștere unor ipoteze ridicole și fantasmagorice. Oricine era membru al mișcării era suspectat că face parte dintr-o adevarată oaste, pregătită pentru o luptă armată. Arestări au avut loc în mod succesiv; oamenii erau ridicați de miliție pe regiuni. În total, 500 de așa-zisi „soldați” au fost reținuți. Majoritatea nu au fost eliberați până în 1964.
Începând cu anul 1959 și până în 1964, deși lipsiți de cei mai activi membri, Oastea Domnului și-a continuat activitatea. Adunările se țineau în mod regulat, în ciuda impedimentelor și pericolelor.
Deși o grațiere era așteptată după anul 1964, arestările continuau să aiba loc. În 1965, la o adunare în Banat, trei membri ai Oastei Domnului au fost reținuți și condamnați la doi ani de închisoare. Au fost achitați mai apoi, datorită intervenției mitropolitului Nicolae Corneanu. În același an, David Bălăuță din Comănești, Bacău a fost arestat și închis pentru doi ani.
După 1965, autoritățile au adoptat o nouă formă de intimidare, aceea de a da amenzi usturătoare celor care erau surprinși participând la programe de închinare, fie ele în case sau biserici.
În 1967, 400 de familii din Oastea Domnului au fost penalizate de două ori: 40 000, respectiv 60 000 de lei.
În anii următori, au fost aplicate amenzi din abundență: în 1970, la Comănești, 20 000 de lei; în 1971, la Simeria, Cornel Rusu a plătit o amendă de 1 300 de lei și Traian Dogaru una de 1 000 de lei; în 1973, la Cluj, 9 000 de lei; între 1973 și 1974, la Alba Iulia, 55 000 de lei.
Tot în această perioadă, Ionuț Pag a fost amendat cu 3 000 de lei, E. Placintă cu 2 000 de lei și Ioan Opriș cu 2 000 de lei. În 1975, la Cărpinișul Sibiului, Dumitru Pilitia a primit o amendă de 2 000 de lei; la Poiana de sus (Sebeș), Ioan Voica a fost penalizat cu 3 000 de lei. În 1976, la Vântul de Jos, Ioan Magdici a plătit o amendă în valoare de 5 500 de lei. În 1977, în Losna-Dorohoi, Emanoil Furtună a fost amendat cu 1 000 de lei și alte zece persoane au trebuit să plătească 50 de lei fiecare.
Perchezițiile au fost altă metodă de intimidare folosită nu numai împotriva membrilor Oastei Domnului. De cele mai multe ori, au la bază un mandat eliberat în urma unei false învinuiri, cum ar fi posesia de aur, bijuterii, valută sau arme. Următoarele persoane au fost percheziționate: Sabin Oprea în 1971; Cornel Rusu în 1974, Nicolae Moldoveanu din Sibiu în 1971, 1973, 1976 și 1977; Petru Pop din Botiz (Hunedoara) în 1976; David Bocaneală din Cluj în 1977 (un anumit număr de Biblii i-au fost confiscate); Constantin Tudose din Galați; Virginia Cojocaru, profesoară în Marginești, Bacău, din casa căreia au fost confiscate o serie de documente importante despre istoria Mișcării Oastei Domnului, în timpul unei percheziții care a avut loc în absența acesteia.
Traian Dorz, care a petrecut aproape 17 de ani după gratii, de la așa numită „liberare”, este percheziționat în fiecare an; atât casa, cât și orice mișcare pe care o face îi sunt urmărite cu atenție. În ultimul timp, energia și vitalitatea activităților Oastei Domnului a provocat reacții violente din partea dispozitivului de reprimare, comparabile cu cele care au avut loc acum 20 de ani, deși se încearcă, prin orice mijloc, să se tăinuiască acest fapt. În ianuarie 1978, în Suceava, Securitatea a făcut o razie în casa lui Gheorghe Velniciuc, întrerupând sărbatorirea onomasticii unuia dintre membrii familiei.
Preoții bănuiți că arată înțelegere membrilor Oastei Domnului sunt atent urmăriți de episcopi și de inspectorul teritorial, fiind suspuși astfel, efectiv, la arest la domiciliu în propria parohie. În ultimele luni, anumiți preoți din Banat au primit avertismente în scris de la superiorii lor, în care li se cerea să renunțe la orice activitate misionară care ar putea fi în beneficiul Oastei Domnului. Când amenințările nu au efectul dorit, se recurge la măsuri administrative: preotul Ștefan Gavrilă a fost caterisit pentru că a introdus în parohia lui salutul „Slăvit să fie Domnul!”, salut folosit și de membrii Oastei Domnului. Una dintre acuzațiile aduse preotului profesor Gheorghe Calciu, care a fost suspendat din funcția de profesor al seminarului teologic din Bucuresti a fost faptul că, în predicile sale, a susținut activitatea Oastei.
Oastea Domnului numără acum cel puțin jumătate de milion de adepți. În loc să oprească creșterea Mișcării, metodele de represiune – perchezițiile, discriminarea, confiscarea Bibliilor, a literaturii și manuscriselor – îi permit să se dezvolte necontenit. Represiunea, prin impunerea unor restricții aparente, sporește intensitatea, și, în cele din urmă, eficiența oricărei activități cu adevărat spirituală. Același principiu a făcut posibilă organizarea Sfatului Frăţesc, tinut în Brașov în noiembrie 1976, la care au participat 30 de lideri ai Mișcării. Cu toate ca toți cei care au fost prezenți au fost ulterior anchetați și interogați, entuziasmul lor nu a fost nicidecum diminuat.
Înălțimea spirituală a membrilor Oastei Domnului, cât și rezistența lor, ar trebuie să fie de ajuns pentru a convinge Patriarhia să le acorde, în sfârșit, protecție. Altfel, Patriarhia ar fi ca o mamă care își neglijează copii, pentru ca, în cele din urmă, Oastea Domnului este o fiică a Bisericii Ortodoxe – una dintre cele mai nobile fiice. A continua să trateze Oastea Domnului ca și cum ar fi complet disjunctă de Ortodoxie poate duce, în cele din urmă, la o divizare între majoritatea credincioșilor și membrii ierarhiei, ultimii fiind reduși la funcția de simplu instrument în mâinile celor care doresc să suprime adevărata viață spirituală.
Va eșua din nou Patriarhia în a-și înțelege și urmări interesele esențiale, așa cum a făcut când a devenit călăul Bisericii Greco-Catolice?
Un ultim motiv de îngrijorare pentru ierarhia bisericească este atitutinea departe de a fi supusă a unor preoți, atât tineri, cât și bătrâni, care, cu riscul de a fi declarați nebuni, sunt hotărâți să slujească pe Hristos cu demnitate și onoare. Unul dintre acești preoți, Ștefan Gavrilă, a fost caterisit în 1974 de către Sinod ți apoi grațiat de același Sinod în 1977, în urma unui ordin venit de la Securitate prin intemediul Departamentului Cultelor. Indulgența militiei a fost rezultatul difuzării unui material intitulat „Cazul fratelui Ștefan Gavrilă”, transmis de Radio Europa Liberă pe 15 Octombrie 1977. Acest fapt este o dovada în plus că un mod direct sau indirect, de a rezista tiraniei, este denunțarea ei, scoaterea ei din anonimat și revolta împotriva nelegiuirilor comise. Mulțumită acestei demascări a tiraniei, fratele Ștefan Gavrilă a redevenit preot, primind parohia Constandoiu, din Vrancea, pe 1 aprilie 1978.
Preotul Costică Matei, fost paroh în cartierul Titan din Bucuresti, a cerut permisiunea de construire a unei biserici pentru zecile de mii de familii din zona sa. Din această cauză a fost suspendat din funcție, a fost aspru judecat de locțiitorul arhiepiscopului din acea perioadă și a fost trimis anul acesta (1978) în Austria, cu întreaga familie. În acest caz, Romania a preluat modelul sovietic de a exporta –gratuit chiar- pe cei care sunt catalogați drept un pericol.
Preotul Gheorghe Calciu, făcându-se vinovat de a fi predicat cu entuziasm și claritate și de a fi implicat cu toată inima în pregătirea viitorilor preoți, a fost suspendat din postul de profesor în mai anul acesta, rămânând fără slujbă. Planul autorităților este să-i anuleze contractul de muncă, cu intenția caterisirii, și să-l lase la mila Securității. Acesta este rezultatul unei scheme dezonorante, urzită de mulţi funcţionari bisericeşti,, ei înșiși preoți, pe deplin conștienți de josnicia faptelor lor, incapabili de a se retrage din cauza fricii sau a slugărniciei.
În ultimul rând, sunt mulți alți preoți, acoperiți de mantia anonimatului, care se obosesc să smulgă din strânsoarea regimului totalitar puțin oxigen spiritual pentru nefericiții copleșiți de slogane, care însetează după adevărata spiritualitate. Efortul unor preoți de a preda catehismul atât adulților, cât și tinerilor, înfurie Departamentul Cultelor şi colaboratorii lor din Biserică. Încercările altor preoți de a repara și renova bisericile se lovesc de indiferența autorității ierarhice bisericești sau de ostilitatea funcționarilor care cred că socialismul nu poate triumfa decât prin nulificarea sfintelor tradiții ale românilor.
Atâta timp cât statul și liderii bisericii nu reușesc să înțeleagă că exprimarea religioasă are nevoie de libertate de dezvoltare, istoria îi va așeza alături de păgânii care au luptat împotriva năzuințelor de capătâi ale sufletului român, fără a se mai ține seama de eforturile depuse pentru a construi o fațadă respectabilă. Cei care doresc eradicarea religiei în Romania, urmăresc de fapt să nimicească abilitatea românilor de a rezista opresiunii. Instinctul de conservare însă, printr-o alchimie greu de explicat, asigură creșterea râvnei religioase a maselor o dată cu intensificarea adversităților religioase.
Din acest motiv, chiar dacă inimile noastre sângerează ca urmare a tututor abuzurilor menționate (acestea fiind oricum doar un minut din uriașa cronică a suferinței pentru credință în România), nu putem să nu fremătăm de bucurie văzând Cereasca Dovadă că poporul român are o râvnă spirituală comparabilă cu cea a creștinilor din primele secole.
De aceea, să-L lăudăm pe Dumnezeu, care folosește chiar oameni de rea-credință pentru a obține Binele final, și să ne rugăm, urmând exemplul Mântuitorului, ca El să ierte pe toți cei care, cu bună știință sau nu, Îl persecută pe Cel ce este Adevărul și Lumina.
Comitetul Creștin Român pentru apărarea libertății religioase și de conștiință. 23 august 1978