Poezia fratelui Traian Dorz este ca o rugăciune rostită cu timiditatea penitentului umil.

 Sergiu Grossu

 

Scrie în cartea Apocalipsei: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apocalipsa, 14. 13). Verse­tul acesta i se potriveşte, în chip deosebit, aceluia dintre ostenitorii Oastei Domnului, căruia Părintele Iosif Trifa îi spunea întotdea­una, cu o ruptură de suflet: „Dragă Dorz”.

 

La cuvintele acestea reconfortante m-am gândit atunci, când un frate de credinţă din Banatul sârbesc mi-a adus la cunoştinţă, pe la mijlocul lunii Iunie, că fratele Traian Dorz, cântăreţul lui Hristos şi slujitorul neobosit al Evangheliei, se află de câteva zile internat la un spital din Beiuş, căzut într-o stare de comă profundă şi că, din păcate, clipa „ple­cării” lui este aproape. Am telefonat îndată la familia cea mai apropiată de inima sa, ca să mi se răspundă că ucenicul şi prietenul său, Vasile, împreună cu care bătătorea drumurile spitalelor şi-ale băilor Covasna, îi veghea zi şi noapte lenta, tăcuta lui stingere. Pentru ca la 20 Iunie, să mi se comunice la telefon, cu o voce înlăcrimată, că fratele Traian a adormit în Domnul în zorii zilei, la ora 4 şi 10 minute, el, care s-a comportat toată viaţa, care a sufe­rit toată viaţa, care a luptat, a cântat şi-a scris toată viaţa, conform îndemnului Sfântului Pavel, „ca un bun ostaş al lui Hristos” (2 Timotei 2.3).

 

 

 Nu avea decât 15 ani şi jumătate când s-a predat Domnului. Era Duminică, 8 Iunie 1930. „Misionarul” care l-a adus la picioarele Mântuitorului a fost cartea „Corabia lui Noe” a Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, carte primită ca premiu de la pro­fesorul de religie, un preot din Beiuş. „Cartea aceasta – se destăinuie fratele Traian Dorz, într-unul din multiplele sale manuscrise, care ar merita să vadă lumina tiparului în lumea liberă – cartea aceasta mi-a vorbit mie pentru prima dată despre păcat, despre naşterea din nou, despre Sângele lui Hristos şi despre mântuirea sufletului meu…” în prima lună după ce s-a înscris în Oaste, s-a şi abonat la foaia Oastea Domnului, ce apărea la Sibiu, şi datorită căreia s-a format duhovniceşte, cucerit de articolele Părintele Iosif. La adunări nu prea avea unde să se ducă, deoarece satele erau îndepărtate, iar la Beiuş se ţineau prea rar. „Astfel, mărturiseşte fratele Traian Dorz, viaţa mea duhovnicească s-a dezvoltat înlăuntru şi nu înafară. Aveam Noul Testament nedespărţit de mine şi în orice clipă liberă citeam din el  îndată ce rămâneam singur, mă ascundeam pe unde puteam ca să mă rog. Simţeam atâta nevoie de rugăciune, încât nu-mi sta gândul la nimic altceva mai mult decât să mă rog. îndată ce apu­cam undeva un loc mai ferit, unde să nu mă vadă nimeni, mă arun­cam în genunchi, îmi înălţăm mâinile şi tot sufletul în sus şi aşa mă rugam, lacom după rugăciune ca un copil după miere. Aşa mă înfruptam din rugăciunea cea mai fericită şi mai gustoasă. Aşa mă adânceam în părtăşia cea mai dulce cu Domnul meu de Care nu mă mai puteam sătura…”

 

 

Destăinuirea aceasta explică, în mare măsură, nu numai pro­filul spiritual al luptătorului creştin, pentru care rugăciunea este o armă de apărare şi de atac, dar şi miezul trăirii sale duhovni­ceşti, mireasma unică a versurilor sale religioase, permanenta ple­doarie pentru necesitatea supremaţiei Domnului Isus în creaţia poetică, cheltuirea totală în slujba de înfrumuseţare interioară a poporului român, pe care l-a iubit şi pentru mântuirea căruia a mers pe urmele marelui său predecesor din Sibiu – practicându-i învăţătu­ra şi apărându-i memoria de-a lungul anilor. El a fost ucenicul şi colaboratorul intim al Părintelui Iosif Trifa, care i-a apreciat talentul Şi i-a dat posibilitatea să publice, în foile Oastei Domnului, minunatele sale poezii religioase. în 1935, la 20 de ani, îi apare cea din­tâi roadă a strădaniei sale poetice – placheta “La Golgota”, iar în 1937, în perioada stagiului militar, îşi vede tipărită a doua culegere de poezii, intitulată “Pe drumul crucii”. Ceva mai târziu, credin­cioşii din România vor trăi clipe de extaz, citind „Cântările Apocalipsei”, din care foarte multe poezii vor deveni cântări de dra­goste şi de proslăvire a Numelui Domnului Isus. Cine poate uita: „Ce nume scump ai Tu, Isuse, Iubitul sufletului meu…”? Şi cine n-a fredonat, cu ochii scăldaţi de lacrimile fericirii depline: „O, Isuse dulce, dulcele meu Domn/ Ziua treaz şi noaptea suspinând în somn/ Sufletul meu cheamă Chipul tău cel blând/ Ziua treaz, Isuse, noaptea suspinând…”?

 

Nimeni n-a cântat în ţara noastră, cu mai multă dragoste şi pietate evanghelică pe Isus, Mântuitorul,pe „Mirele iubit”, atât de prezent în versurile sale simple, din punct de vedere estetic, dar mustind de seva Duhului. Toată poezia  fratelui Traian Dorz e ca o rugă­ciune rostită cu timiditatea penitentului umil, în căutarea obârşiilor sale divine; e ca o revărsare de cer oferită sufletelor dornice de slavă şi de comuniune dumnezeiască.

 

 

De Traian Dorz mă leagă amintiri frumoase în legătură cu lucrarea Oastei Domnului. Începând cu anul 1948, când voia lui Dumnezeu ne-a încrucişat drumurile (în acea perioadă, predicam la adunările ostăşeşti din biserica Sf. Ecaterina, alături de scriitorii Al. Lascarov-Moldovanu şi I. Gr. Oprişan), mereu ne-am văzut şi rugat împreună, fie când venea la Bucureşti, să viziteze pe fraţii din Ghencea, fie cu prilejul adunărilor ostăşeşti din ţară, fie la sfa­turile frăţeşti hotărâte de el, în vederea discutării mersului lucrării şi a măsurilor de rigoare ce trebuiau luate, pentru păstrarea spiri­tualităţii Oastei Domnului, conform viziunii Părintelui Iosif Trifa.

 

 Ce clipe sfinte, de o cutremurătoare ambianţă spirituală, am trăit împreună, de pildă, în casa fratelui Valer, din Cărpiniş, unde am fost invitat să-mi petrec vacanţa anului 1952. Şi cât de mult s-a bucu­rat când i-am citit ciclul de poeme “În şcoala Domnului Isus” şi poemul dramatic ,Fiul cel pierdut”, ticluite în vara aceea de vis, sub bolta de lumină a dragostei lui Dumnezeu şi a unei indestruc­tibile părtaşii frăţeşti. Fratele Traian abia ieşise din puşcărie şi locuia în casa unui frate din Simeria. Însă nu pentru vreme îndelungată, fiindcă în dimineaţa de Crăciun a fost din nou arestat şi închis la Deva, pentru ca pe ziua de 2 martie 1953 să fie trimis „la muncă în colonii”, cum îi promisese ofiţerul anchetator, via – lagărul Ghencea, un centru de triere a deţinuţilor apţi să muncească. De acolo a fost expediat în Bărăgan, cu domiciliul obligatoriu mai întâi în satul Dropia, la 6 km. de gara Ciulniţa, apoi la o fermă a unei staţiuni experimentale. Acolo l-am vizitat cu regularitate în 1954, 1955 şi 1956. în primăvara ultimului an de domiciliu forţat nu mai lucra decât ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa, deoa­rece policlinica A.S.C.A.R. din Bucureşti a confirmat boala gravă de inimă pe care i-au produs-o anchetele şi puşcăriile, interzicân-du-i-se astfel să mai lucreze munci grele.

 

 

 „În tot timpul acesta – mărturiseşte fratele Traian Dorz în confesiunea sa autobiografică – am continuat cu stăruinţă munca scrisului meu. Condiţiile grele de suferinţă, de muncă, de singurătate în care tră­iam, au dat stărilor mele sufleteşti o tot mai înaltă, mai largă şi mai profundă dimensiune. Părtăşia mea cu Domnul cunoştea stări şi trăiri unice, din care sufletul meu strângea cu lacrimi aurul, argin­tul şi pietrele scumpe cu care îşi clădea cetatea Cântărilor sale Nemuritoare pentru Hristos. Pe lângă şcoala de trei ani şi jumătate pe care o făcusem muncind, învăţând, suferind şi luptând alături de Părintele Iosif la plugul şi altarul de la Sibiu, şcoala şi altarul anilor de singurătăţi şi lacrimi de prin peşterile şi tunelurile lungi prin care am zăcut şi am trecut de atunci şi până astăzi fără întrerupere, au fost pregătirile mele spre ceea ce voi avea de spus pentru astăzi, pentru mâine şi pentru vecii vecilor…”.

 

 Acolo l-am vizitat şi l-am găsit păzind recoltele de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac, identificându-se cu miresmele şi frumuseţile naturii create de Dumnezeu, pe care nu înceta să-L slăvească în versuri, cu ochii „mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină”. Acolo, unde se simţea „mai aproape de cer ca de pământ”, şi unde a scris ceasuri şi ore întregi cântările lui de proslăvire, i-am vorbit de imperioasa necesitate a unei reuniuni de reorganizare a Oastei Domnului, pregătită cu meticulozitate, împreună cu alţi doi fraţi de seamă  pentru ziua când va fi el însuşi liber, pentru ca strânşi laolaltă, 13 mireni şi un preot veniţi din toate colţurile ţării, să discutăm, la adăpostul învăţăturii Părintelui Iosif, despre vânturile şi furtunile ispitei de dezbinare, ţinta discuţiilor rămânând păstrarea unităţii de credinţă, prin accentuarea specificităţii lucrării misio­nare a Oastei Domnului, în cadrul ortodoxiei româneşti.

 

 

Cu aceeaşi ocazie, întrebându-mă cum văd eu această reorga­nizare indispensabilă (întrucât el considera frăţietatea Oastei Dom­nului drept o mişcare „rurală”, deci cu posibilităţi reduse de afir­mare pe plan naţional), i-am vorbit atunci – şi fratele Traian Dorz m-a ascultat cu o vădită atenţie şi curiozitate – despre urgenta consti­tuire, pe plan local şi pe ţară, a unor comandamente unice, respec­tiv a unor ” Sfaturi frăţeşti de conducere”, din care să facă parte reprezentanţii de elită ai mişcării noastre, în deplină concordanţă cu idealul unitar al luptei creştine şi cu intransigenţa spiritualităţii evanghelice. Acest „stat major” va hotărî tactica misionară cores­punzătoare particularităţilor negative ale sectorului sau sectoarelor vizate, în care dospesc „nevoile grabnice” ale semenilor noştri rătăciţi sau roşi de vicii şi fărădelegi şi se va cristaliza, de la bun început, ca un instrument de coordonare şi de control, de aşa ma­nieră, încât „lupta cea bună” să nu devieze într-un fel de încăie­rare arbitrară. Fratele Traian a fost de acord ca „sfatul frăţesc de condu­cere ” să fie organizat trihotomic, într-o uniformitate obligatorie, de la centrul coordonator la ultima grupare frăţească în subordine.

 

Va exista, astfel, un soi de triunghi al conducerii, cu trei secţiuni de supraveghere a activităţii misionare, cuprinzând toate zonele sus­ceptibile investigaţiei şi anume:

1. secţia duhovnicească, în care preponderenţa o are vegherea, păzirea purităţii luptei creştine, a regulilor ostăşiei şi a inviolabilităţii ataşamentului faţă de Biserica ortodoxă, indiferent de atitudinea ostilă a ierarhiei bisericești;

2. secţia misio­nară de evanghelizare, în care predomină factorii pedagogic, cultural şi artistic, cu scopul răspândirii Evangheliei prin viu grai sau prin tipar; şi

3. secţia administrativă, practică, în care iniţiativa aparţine factorului social-economic şi care verifică scopul material sau aportul practic al lucrării și acţiunii creştine.

Din păcate, planurile mai sus schiţate n-au putut fi realizate încă până azi din cauza condiţiilor politice necorespunzătoare şi a indiferenţei sau împotrivirii conducerii bisericeşti.

 

Ani grei s-au abătut peste lucra­rea Oastei Domnului, şi fratele Traian Dorz, ca şi noi, ceilalţi care am visat împreună cu el transfigurarea României prin vestirea neştirbită a Cuvântului lui Dumnezeu, a cunoscut persecuţiile, hărţuielile poliţieneşti, arestările şi condamnările nedrepte, înce­pând cu cea din anul 1959 şi terminând cu procesul din Martie 1982, când a fost din nou arestat şi închis la Satu-Mare pentru vina de a fi tipărit şi răspândit, în mod ilegal, cărţi religioase.

 

 Dispariţia luptătorului şi poetului creştin Traian Dorz reprezintă o mare pierdere pentru acest „vânt de primăvară religioasă” care este Oastei Domnului.

 

 În „Cuvântul testamentar” către fraţi, adresat de Ziua Crucii anului 1986, pentru a remedia deficienţele vizibile din Oastea Domnului (ca de pildă, lipsa de îndrumătoriîn adunările frăţeşti, pentru a pune capăt neorânduielilor, neascultării şi dezbinărilor din ce în ce mai frecvente; abaterea unei părţi din tineret de la puri­tatea unei trăiri ireproşabile; adunările dezbinate, care nesocotesc învăţătura Bisericii, ca şi felul de a fi al Oastei Domnului, şi în care dezbinatorii, atraşi de viziunea neoprotestantă a Evangheliei, „caută să răstălmăcească greşit rânduielile şi cuvintele lăsatede către părintele nostru sufletesc Iosif Trifa, ca norme de credinţă şi umblare frăţească”), repet, în acest „Cuvânt testamentar” citim rugăciunea  fratelui Traian Dorz, cu care vrem de altfel să ne sfârşim articolul închinat trecerii lui în veşnicie:

 

 

„Doamne Isuse, Tu care ştii cugetul cu care am umblat cu Tine în slujba Ta şi în lucrarea Ta printre fraţii mei, în timpul atât de scurt şi de zbuciumat în care mi-ai încredinţat şi mie o solie atât de grea şi un steag atât de fru­mos, – Te rog, ajută-mi să pot veni acum la Tine liniştit, pe drumul rânduit mie în faţa Ta şi în împărăţia Ta… Doamne, Dumnezeul nostru, vino puternic şi rămâi biruitor în fruntea luptei şi a luptă­torilor Oastei. Întăreşte picioarelor celor ce aleargă, mintea celor care conduc, inima celor care suferă. Luminează-le calea şi despicăle valurile înainte, ca să poată merge biruitor spre împlinirea strălucită a voiei Tale şi a scopului pentru care i-ai rânduit. Înalţă în cele mai vrednice mâini steagul Tău biruitor, sabia Ta vitează şi harfa Ta inspirată. Iar mie, Te rog, ajută-mi, Doamne, să intru şi eu, la rândul meu, pe porţile milostive ale Ierusalimului Tău Ceresc, în locaşul pregătit Familiei Oastei Tale din Cer; să ajung între înaintaşii mei care mă aşteaptă acolo, ca un slujitor umil, dar găsit credincios în puţinul lucru încredinţat lui. Amin.”

Sergiu Grosu
«Cuvântul Românesc», septembrie 1989

---

Să nu ne fie teamă

 

Să nu ne fie teamă când mergem cu Hristos!

Cât umbli în lumină să nu te temi de nime`,

mergi cu curaj pe cale atunci când mergi frumos,

lumina ta va-nvinge prin orice-ntunecime.

 

Rămâi pe brazda dreaptă, cu ochii către Ţel,

şi-apasă plugul cinstei cât mai adânc să are;

în Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El,

şi grâul tău va umple cereştile grânare.

 

Nu renunţa la luptă, oricât de singur pari,

mai sunt şi-au să mai vină cu mii de sute fraţii;

cad cei ce n-au dreptate, oricât ar fi de tari;

biruitori la urmă rămân nevinovaţii.

 

Înalţă steagul Crucii, ea-i semnul cel ne-nvins

dar mâini nevinovate şi gând curat să-l poarte;

de vei cădea în luptă, rămâi cu brațu-întins,

veni-vor alţii-n urmă să-l ducă mai departe.

 

Sfârșitul va fi mare, frumos şi strălucit;

Isus Biruitorul e-Acela ce te cheamă:

Tu vei fi-nvingătorul, oricât vei fi trântit.

Rămâi deci şi te luptă, şi n-avea nici o teamă!

Traian Dorz

---