Credinţa ca unica şansă, în viziunea poetei Ana Blandiana

“Dacă nu ştii Biblia, nu înţelegi nimic din istoria culturii.”

Monica Patriche

Poetul dă seama de epoca în care trăieşte. Şi epoca noastră e aceeaşi pe care o descria odinioară Dickens: "epoca înţelepciunii, epoca neroziei, veacul credinţei, veacul necredinţei, răstimpul Luminii, răstimpul Întunecimii". Dualitatea se păstrează şi se va păstra, până la sfârşit, e îngăduită de Dumnezeu, care va avea un alt timp de cernere a neghinei de grâu. Până atunci, un aparent paradox va guverna viaţa noastră.

Lumea Anei Blandiana din Patria mea A4 (Editura Humanitas, 2010) poartă amprenta acestei bipolarităţi. Credinţa şi necredinţa, îngerii şi fiarele, binele şi răul, dulcele şi amarul se topesc în poeme luminoase totuşi. Chiar dacă "nici nu suntem, de fapt,/ Decât resturi, forme golite,/ Faguri din care mierea eternităţii/ S-a scurs" (Faguri), iar alienarea este firească, nădejdea rămâne prezentă: "zborul va rămâne/ Singura şansă,/ La capătul brusc al cărării…" (Recviem).

Poeta vede, ca în chimie, cum pulberile au tendinţa de a se aglomera în forme şi "singurătatea ia forma aglomerărilor". Efectul de protecţie al poeziei şi al spiritului se poate observa în structurile stabile ale poemelor, unicitatea lor structurală face dovada că lumea nu s-a dezagregat, are consistenţa vieţii. Geometria acestor relaţii şi morfisme e foarte importantă, trebuie văzută în spaţiu, în adâncime, chiar dacă e scrisă în format A4; trebuie înţeleasă în realitatea ei.

Este recuperată o dimensiune care dă adâncime, dimensiune fără de care creaţia nu poate fi înţeleasă: sacralitatea. Poeta afirmă că patria A4 este patria neliniştii, se întreabă dacă va reuşi vreodată să descifreze urmele care nu se văd. Creioanele sunt "schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ nefolosite de mult, cu pasta uscată" (Patria neliniştii). Spectroscopia folosită arată cum s-au modificat dimensiunile şi valenţele obiectelor din lumea în care trăieşte.

Ana Blandiana aleargă după frontul undei de şoc, ar vrea să atingă limita: "Marginea aceea/ Este o pieliţă subţire/ Fixată între două lumi/ Ca un timpan", timpan care transferă neantul dintr-o parte în alta, incapabil de creaţie: "În stare să transmită, în van/ Dintr-o parte într-alta,/ Neantul/ Neînstare să devină silabă" (Timpan). Pereţii de paiantă sunt şi ei o limită dincolo de care laptele - hrana vie - este "muls de mâinile crăpate şi ţepene/ Ca nişte vreascuri". Această lume ne este totuşi casă şi în ea învăţăm să murim. Limita cade în final, căci poemul Recviem trădează o frumuseţe străvezie, vorbeşte despre "o materie/ din care n-a rămas decât lumina/ Desenată pe pernă" şi glasul care o striga încă din copilărie îi spune: "Acolo e-aici".

Spaţiul "dintre catedrală şi piaţă" este adesea un spaţiu al necredinţei, al vrajbei, al prostiei care preia puterea, al răutăţii, al urii, al morţii. Al căderii, într-un cuvânt. Al căderii din care ar vrea cu disperare să se oprească: "strada/ Are o pantă din ce în ce mai periculoasă" (Pantă). Visul opririi nisipului din clepsidră, nisip care refuză să măsoare destrămarea, nu este de dorit. Viaţa are dinamica ei, urcuşul ei către Creator, oprirea e totuna cu moartea: "Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morţii" (Clepsidră).

Orbirea spirituală caracterizează omul modern. Locuitorii sunt grăbiţi, vând şi cumpără, mercantilismul îi oboseşte şi adesea "se opresc să bea o cafea/ La o măsuţă pe trotuarul/ De lângă o catedrală din secolul XI,/ Pe care o privesc fără să o vadă,/ Pentru că vorbesc la telefon/ Şi fără să întrebe/ Cine este cel care a locuit cândva/ Într-o casă atât de mare".

Locuind în această lume, chiar fără să contribuie la atrocităţile ei, poeta poartă în suflet un sentiment de vinovăţie. Faptul de a refuza să priveşti nu înseamnă o lipsă a participării. Culpa devine evidentă şi este exprimată cu o anumită nedumerire parcă, cu un anumit dezacord faţă de Creatorul căruia îi impută faptul că este autorul unei fără de milă creaţiuni, al unei lumi în care domneşte predestinarea.

Problema existenţei răului în lume nu este rezolvată de creştinism prin soluţia, poate comodă, de a-L considera pe Dumnezeu părtaş al căderii.

De altfel poeta reia ideea aceasta în poemul Seminţe de piatră, în care viziunea este cu totul alta: "Dacă, aşa cum spune Sfântul Augustin,/ Răul nu este decât absenţa Binelui/ Şi moartea, absenţa vieţii,/ În acest pustiu/ Noi suntem răi/ Şi noi suntem morţi,/ Şi nici măcar n-o ştim,/ Pentru că nu ştim/ Cum e să fii/ Bun/ Sau cum e să fii/ Viu,/ Aşa cum/ Seminţele de piatră ale nisipului/ Nu ştiu ce-nseamnă a rodi."

Aceeaşi pendulare între Da şi Nu o regăsim în poemele în care tema este salvarea. Poemul Vânătoare în timp arată o faţetă a acestui termen, se opreşte în pragul unui timp al vânătorii, în care autoarea se simte pradă a cuiva pe care nu-l numeşte, a "nu ştiu cui". A deznădejdii de o clipă, poate. Şi a conştiinţei neputinţei omului care stă în umbra morţii: "Ştiu că salvarea e exclusă, dar/ Nu ştiu ce-ar însemna salvarea./ De-ncerc să fug, umbra şi ea se mută,/ Mulându-se pe orizontul meu ca norii,/ Feroce şi aproape protectoare-n grija/ De-a nu mă pierde, pradă altcuiva."

Cel care are iniţiativa vieţii este însă Dumnezeu, aşa cum în poemul despre tinerii care trec printre umbrele realităţii, pe role, surzi şi orbi, lipsiţi de înţelegere, salvarea vine prin smerenia şi dragostea Creatorului: "În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învaţă să meargă pe role/ Ca să îi poată salva" (Pe role).

Dacă oraşul este spaţiul generator al unei nelinişti care se regăseşte până şi în patria sufletului, colina plină de iarbă, dealul şi pajiştea descoperă taina vieţii.

Dumnezeu, natura şi sufletul formează o triadă în care este posibilă soteriologia: "Sufletul îşi regăseşte respiraţia" şi poeta mărturiseşte: "Mă supun ierbii/ Care mă salvează/ De neliniştea care sunt eu însămi,/ Lăsându-mi numai tălpile goale în roua/ Prin care tu urci în mine,/ Înlocuindu-mă" (Exorcizare).

Numărul este adus în poezie nu contabiliceşte, ci prin virtuţile lui mistice. Găsim diferenţa dintre unu şi multiplu în câteva poeme: oamenii sunt "prea mulţi", în timp ce poeta rămâne singură în copilărie; de asemenea, sunt "preanumeroase/ Clone ale Sfântului Duh" (porumbeii, o sursă de nelinişte). Doar stelele de care răspunde serafimul nu sunt prea multe: ele sunt miliarde.

Felul în care sunt aranjate poemele în pagină ar putea urma logica unei filosofii care face diferenţă între lucruri şi numele lor? Căci titlurile se regăsesc în paginile cu numere pare, iar poemele sunt în paginile impare. Aceasta îmi aduce aminte de semnificaţia pe care o dădeau vechii greci parului şi imparului. Pitagoreicii socoteau că infinitul este identic cu parul. El ar oferi lucrurilor infinitul, fiind în el însuşi desprins şi limitat de impar.Toate acestea sunt doar speculaţii.

Poemele Anei Blandiana, departe de a fi speculative, încearcă acel zbor despre care autoarea afirmă că "rămâne/ Singura şansă,/ La capătul brusc al cărării…"

Monica Patriche

“Dacă nu ştii Biblia, nu înţelegi nimic din istoria culturii.”

Larisa Constantin Iftimie- Interviu cu poeta Ana Blandiana.

… "Vă fac o mărturisire, nu numai că nu sunt mândră şi încântată că sunt în cărţile de şcoală, dar sunt de-a dreptul speriată. A fi în cărţile de şcoală înseamnă a fi citit din obligaţie, de frică, ceea ce impiedică descoperirea şi înţelegerea poeziei". "Incultura este de-a dreptul înspăimântătoare şi în creştere în toată lumea, nu numai la noi. Vom ajunge până acolo încât un tânăr să intre într-un muzeu, să vadă acolo o femeie cu un prunc în braţe şi să întrebe ce-i cu femeia asta, de atâtea ori pe pereţi..."

"Nu numai că nu sunt încântată că sunt în cărţile de şcoală, dar sunt de-a dreptul speriată"

Cum apare această prăbuşire a memoriei culturale? Se întâmplă ceva la nivelul profund al societăţii?

Şcoala, cred, este unul din principalii vinovaţi. Se face şcoală proastă. Vedeţi şi dvs. felul cum se schimbă în fiecare an regulile, cum profesorii devin mai mult sindicalişti decât apostoli. O a doua explicaţie ar putea fi că elevii de acum sunt copiii unor părinţi care ei, la rândul lor, au făcut şcoală proastă. Nu au cum să compenseze lipsurile şcolii. În orice caz, acum este foarte grav. Şi am impresia că nu numai la noi se întâmplă asta... Chiar de curând am citit un articol, într-o publicaţie franceză, despre un sondaj făcut printre elevii din Franţa. Peste 40% din elevii de clasa a VI-a nu ştiau citi curent, citeau cu efort. Tot acolo, se vorbea despre degradarea şcolii, care a început, spunea autorul articolului, cu mişcările din 1968, când a fost pusă sub semnul întrebării autoritatea profesorului. Atunci, în Franţa, a fost o întreagă nebunie, elevii şi studenţii şi-au dat afară profesorii din şcoli şi universităţi, iar autoritatea pierdută nu a mai fost niciodată integral recuperată. În legătură cu acest lucru, mi-am adus aminte un alt fapt, de cu totul altă natură. Trecând prin centrul unui sat din Câmpia Dunării, prin anii â80, am văzut cum erau scoşi copiii de la şcoală, iar profesorii îi încolonau, urmând să plece la cules usturoi. Iar primarul, un semianalfabet, ţipa la profesoare ca la nişte servitoare. M-am întrebat, atunci, ce prestigiu mai pot avea aceste profesoare. Cum mai poate să le respecte satul pe profesoare, dacă primarul ţipă la ele şi le umileşte, iar ele trebuie să meargă la scos usturoi? Distrugerea cu bună ştiinţă sau întâmplătoare a prestigiului profesorului, sunt convinsă, ne-a adus la situaţia de azi. Şi totuşi, sunt convinsă că există, şi am dovada că există, şi profesori extraordinari... La Şcoala de Vară de la Sighet, unde au venit până acum doar adolescenţi, de doi ani de zile, am hotărât să invităm şi profesori de istorie, care să poată multiplica experienţa. Au venit prin concurs şi sunt oameni care m-au impresionat prin dăruire. Este însă clar că profesorul-model este, numeric, în scădere.

Despre manuale şcolare ce aveţi de spus? Vorbiţi-ne de manualele în care vă aflaţi dvs.

Am văzut întâmplător unul de clasa a VI-a şi am fost foarte mirată că exista acolo o poezie de-a mea care, după mine, nu era pentru elevi. În orice caz, nu pentru cei de clasa a VI-a. Pot să vă spun că, în poezia respectivă, exista un vers: "doi paşi înainte, unul înapoi", o aluzie la textul lui Lenin. Cum putea un elev de clasa a VI-a să înţeleagă acest lucru? Era clar că nu a fost bine aleasă. În general, vă fac o mărturisire, nu numai că nu sunt mândră şi încântată că sunt în cărţile de şcoală, dar sunt de-a dreptul speriată. A fi în cărţile de şcoală înseamnă a fi citit din obligaţie, de frică, ceea ce impiedică descoperirea şi înţelegerea poeziei. Eu îmi amintesc că l-am descoperit pe Eminescu după liceu. Atâta timp cât trebuia să-l tocesc, poezia lui era o materie de tocit. Abia după aceea am descoperit uriaşa lui aură. Cazul meu e şi mai complicat, fiindcă, o perioadă, fiind interzisă, eram citită pe sub bancă, scrisă de mână, şi am trecut brusc de la situaţia asta la cea în care elevii trebuiau să dea examene din versurilor mele. Ceea ce mi se pare o catastrofă.

"Noi avem, în acelaşi timp, şi complexe de superioritate, şi complexe de inferioritate"

Temele, care fac parte dintr-o anumită tradiţie culturală la noi, cum ar fi tema identitară, să spunem, sau ideea naţională, de ce nu mai sunt deloc abordate, de ce sunt privite cu suspiciune? Deşi vine peste noi globalizarea, omogenizarea, masificarea... Scriitorului, care trăieşte mai ales din specificitate - a limbii, a culturii locului, a tradiţiei -, pare să-i convină această relativă relaxare, extindere, cumva, înţeleasă într-un spaţiu larg, dar vag şi deloc hrănitor. Ce puteţi spune la acest comentariu?

Globalizarea este un proces obiectiv, dar numai de noi depinde ce globalizăm: gulagul sau drepturile omului. Şi numai de noi depinde dacă acceptăm să ne fie smulse rădăcinile. Până la urmă, problema globalizării n-ar trebui să fie un mod de a strânge la un loc miliarde de oameni, clonaţi, care nu ştiu nimic despre ei şi istoria locului lor, ci un mod de a strânge la un loc diverse identităţi care să se cunoască pe ele însele şi, în acelaşi timp, să fie împreună cu ceilalţi. Există un citat exemplar pe un perete la Sighet, o frază extraordinară a lui Maniu, scrisă prin 1926. Citez cu aproximaţie: Europa viitorului nu va fi o Europă a naţiunilor, ci o Europă a conglomeratelor de naţiuni. Trebuie să ne pregătim pentru acea clipă, ca să intrăm în ea ca nişte egali, nu ca nişte neoiobagi.

Se pare că orizontul acesta a ceea ce vom fi în Europa nu ne este foarte clar. Noi vorbim despre intrarea în Europa doar întrebându-ne dacă vom trăi mai bine material. Dar orizontul aşezării noastre în Europa, ca popor, ca entitate nu se vede. Ce aducem noi Europei? O tradiţie, o cultură, o literatură - sunt aceste valori cunoscute? Intră ele în dialog cu alte culture?

…Unde se produce ruptura imaginii a ceea ce avem bun de ceea ce este îndoielnic? Unui român care pleacă în afară aproape că îi este ruşine să spună că este român. Există un grup elitar, cumva, bine recunoscut, şi marea masă. La acest nivel, există ceva care face imaginea proastă a României.

Vă dau un exemplu, ca să răspund la această întrebare. Blandiana este un sat aflat între Alba Iulia şi Vinţu de Jos. Este un sat de munte, într-o zonă foarte frumoasă, dar foarte săracă. Înainte de Primul Război Mondial, au plecat foarte mulţi oameni de acolo în America, au strâns bani, apoi, s-au întors, şi-au făcut case, adică oameni gospodari. Mama a plecat la 17 ani din sat, îi muriseră părinţii. Nu mai aveam pe nimeni acolo, treceam doar să văd satul al cărui nume îl port. După ce a murit mama însă, şi cum ea a dorit să fie îngropată în Blandiana, am refăcut legătura mea cu satul. Nou este faptul că nu mai există acolo decât bătrâni. Tinerii au plecat în Spania sau în Italia. Asta nu înseamnă că s-au dus pentru totdeauna. Au plecat pe câţiva ani şi deja au început să-şi facă mari case. Problema emigrării pe timp limitat nu e nouă - gândiţi-vă la toată istoria emigrăriii italienilor în America. Nu ni se întâmplă asta doar nouă. Trebuie să ne judecăm pe noi înşine într-un cadru mai larg. Noi avem tendinţa sau să fim prea mândri, sau să ne fie ruşine că suntem români, avem, în acelaşi timp, şi complexe de superioritate, şi complexe de inferioritate. Acest tip de comportament ne împiedică să avem sentimentul egalităţii cu ceilalţi. De fapt, toate popoarele din lume sunt la fel.

"Nu, ororile comunismului nu sunt nici pe departe cunoscute"

Acest fenomen de a fi sincroni cu lumea occidentală, mereu şi mereu, nu ne face să ne pierdem? Antropologii spun că civilizaţia aceasta, rurală, deja a murit în momentul în care nu mai există satul cu industria de tip vechi... Nu ştiu ce se întâmplă în Occident şi nu ştiu dacă transferul de valori, sincronizarea adică, nu ne trage înapoi, nu ca nivel de performanţă a traiului, dar ca mod de a trăi, de a simţi? Se pare că va veni o sincronizare inversă, când Occidentul, care şi-a pierdut contactele cu această viaţă, ar putea să-şi întoarcă ochii spre noi, să ne redescopere.

… Părerea mea este că toate aceste schimbări sunt nişte fenomene obiective, pe care nu ai cum să le împiedici. Poţi să te salvezi doar prin cultură. Trebuie să păstrăm sentimentul identităţii, să ne descoperim, să învăţăm cine suntem prin cultură.

Credeţi că statul este pregătit, instituţiile culturale ale statului, să facă un asemenea lucru greu şi costisitor?

Tot ce ţine de stat este catastrofal, din punctul meu de vedere. V-am spus că am avut ideea să invităm şi profesori la Sighet. De 13 ani, de când am început activitatea la Şcoala de Vară de la Sighet, avem susţinere financiară pentru elevi de la Fundaţia Adenauer. Apoi, ne-am gândit să implicăm Ministerul Educaţiei, că tot se vorbeşte despre colaborarea cu societatea civilă. Le-am cerut să suporte ei prezenţa profesorilor. Nu pot să spun la câtă birocraţie a trebuit să facem faţă ca să realizăm un contract de colaborare cu Ministerul Educaţiei. În fiecare an, până în ultima clipă, nu ştiam dacă vor veni sau nu... Părerea mea este că speranţa o constituie cei care încearcă pe cont propriu să facă ceva. Am simţit întotdeauna că fac pentru România mai mult ţinând conferinţe în străinătate, la universităţi, sau prin lecturi, decât fac ataşaţii culturali ai ambasadelor noastre, pe care nu-i ştia nimeni acolo. Gândiţi-vă apoi numai la faptul că Herta Müller a fost propusă la Premiul Nobel de către Statul german... Puteţi să-mi spuneţi pe cine a propus Statul român la Premiul Nobel? Se povesteşte - nu ştiu dacă este legendă sau nu - că Statul român comunist s-a opus ca Blaga să fie propus la Premiul Nobel şi sigur s-a opus să i se dea Premiul Goncourt lui Vintilă Horia. Când a fost să distrugă ceva, Statul român comunist a ştiut să se implice.

S-a discutat în asemenea grupuri, cu mari intelectuali, destul despre ororile comunismului? Se cunosc bine, sunt bine aşezate în manuale, în cărţi?

O să vă dau un răspuns banal... Despre ororile nazismului, de la procesul de la Nürenberg încoace, se continuă dezbaterile până astăzi. Astăzi nu mai protestează nimeni la compararea celor două nebunii. Lăsând la o parte faptul că ororile comunismului au fost pe o durată mult mai lungă, şi pe o suprafaţă infinit mai mare, pot spune: nu, ororile comunismului nu sunt nici pe departe cunoscute.

"Sunt fiică de preot şi mă duc la biserică"

Cum caracterizaţi relaţiile intelectualilor cu Biserica?

Cred că nu se poate pune acest lucru la plural. Există intelectuali şi intelectuali... Unii sunt legaţi de Biserică, unii foarte legaţi chiar, iar alţii sunt atei sau indiferenţi. În ceea ce mă priveşte, sunt fiică de preot şi mă duc la biserică, aşa cum mă duceam în copilărie. Îmi face plăcere să merg. E chiar un fel de a exista, e o legătură cu strămoşii... Trăiesc sentimentul că asta făceau şi mama, şi bunica, şi străbunica... Însă, pe de altă parte, este vorba de relaţia cu Dumnezeu, care este mai mult decât a merge la biserică. Pentru mine, poezia este un drum spre Dumnezeu. Nu trebuie neapărat ca poezia să fie religioasă ca tu, ca poet, să simţi intensitatea credinţei în ea.

Dar simţiţi că lipseşte cultură biblică din bagajul românului de astăzi?

Lipseşte pentru că a lipsit din şcoală, nu? Eu aş începe orele de Religie din şcoală cu ceea ce s-a întâmplat mult înaintea creştinismului.

Copilul trebuie să înţeleagă faptul că omul s-a deosebit de animal prin faptul că a înţeles că există Cineva deasupra lui.

După aceea, aş trece la felurile în care omul a fost în stare să-şi imagineze această relaţie cu supranaturalul şi aş ajunge la marile religii, pe care le-aş prezenta pe scurt, ca să înţeleagă care este esenţa lor şi care este legătura între ele.

După asta, aş trece la studiul creştinismului. Aş face ca o transfocare, care ar ajunge la Biblie, la Bisericile creştine, la deosebirea între ele.

Dar Biblia nu este cunoscută nici pentru frumuseţea ei uriaşă, pentru plasticitatea limbajului, nu mai vorbesc despre bogăţia gândurilor. Frumuseţea din Biblie se priveşte ochi în ochi cu Adevărul...

Incultura este de-a dreptul înspăimântătoare şi în creştere în toată lumea, nu numai la noi. Vom ajunge până acolo încât un tânăr să intre într-un muzeu, să vadă acolo o femeie cu un prunc în braţe şi să întrebe ce-i cu femeia asta, de atâtea ori pe pereţi... Dacă nu ştii Biblia, nu înţelegi nimic din istoria culturii.

Larisa Constantin Iftimie - Interviu cu poeta Ana Blandiana.

vezi articolul integral integral pe >>>