Lupta Oastei încă nu s-a sfârşit!

Traian DORZ, Istoria unei Jertfe

Cu cât o viaţă este mai curată, cu atât conştiinţa ei este mai trează şi inteligenţa ei mai pătrunzătoare

Am trăit în istoria Oastei felurite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios, a şarpelui otrăvitor. Acum trăim parcă perioada vulpii viclene.

Toate duhurile care dau năvală cu aceeaşi ură şi furie împotriva Oastei vin acum numai sub chipul viclean şi prefăcut al vulpii care se plimbă de-a lungul gardului, căutând gaura prin care să intre şi să prăpădească.

Acel „un altul“ n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi şi în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu târcoale împrejurul turmei noastre. Un tâlhar care pândeşte mereu orice strajă care doarme, orice portiţă lăsată deschisă, orice strungă mai slabă, pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul formalismului literal, ameninţător, cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Şi care ne-a sfâşiat atât de dureros o parte atât de însemnată şi de scumpă din trupul nostru. Am înştiinţat atunci atât de puternic pe toţi fraţii noştri ca, atâta cât vor trăi, să stea treji şi tari, pentru ca leul acesta să nu mai poată sfâşia pe nimeni dintre noi.
Dar în curând am fost atacaţi de acelaşi vrăjmaş prin alt duh. A venit pe nesimţite ursul celuilalt formalism. Al formalismului sectarist care, cu toată şiretenia sa, s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani şi a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de şiretenie şi mai păgubitor.

Însă aduceţi-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rânduri. Acest duh, destul de primejdios şi el şi destul de viclean, era duhul care are în sine ceva şi de leu, ceva şi de urs, ceva şi de porc, ceva şi de şarpe. Este duhul amestecăturii politice, care şi acesta a căutat să strângă de gât Duhul evanghelic şi curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare şi apoi, întinându-l, să-l folosească în scopurile sale lumeşti şi ucigaşe.

Acest duh al amestecului politic şi lumesc a dat prima năvală împotriva duhului Oastei Domnului în anul 1932 când, prin introducerea vicleană de către mitropolitul Bălan a protopopului Moţa în conducerea Oastei, s-a urmărit aruncarea noastră în noroiul politicii lumeşti. Atunci, cu toate că Părintele Iosif era departe şi bolnav pe moarte, totuşi a înţeles primejdia şi s‑a ridicat împotriva acestui duh cu toată hotărârea.

A doua năvală a încercat-o prin Viorel Trifa în anii 1936-1937, într-o vreme când apele frământărilor din lume erau mai agitate şi mai tulburi ca oricând. Atunci vrăjmaşul-duh şi vrăjmaşul-om s-au folosit de Viorel Trifa, nepotul părintelui, ca de o unealtă inconştientă şi ambiţioasă, din chiar cea mai dureroasă apropiere a omului lui Dumnezeu.
Era un atac plin de vicleşug, dar şi de nesimţire. De duritate, dar şi de inconştienţă. De şiretenie, dar şi de prostie. Cursa era de data asta pregătită cu foarte multă isteţime. Acela prin care lucra era în vremea aceea unul din cei mai talentaţi, mai necesari şi mai apropiaţi colaboratori ai omului lui Dumnezeu.

Vrăjmaşul Duhului Oastei pusese stăpânire chiar pe omul care părea urmaşul său spiritual şi moştenitorul său duhovnicesc. Am scris şi despre aceasta destul la vremea sa.

Dar din nou Părintele Iosif, cu toată durerea, dar şi cu toată hotărârea, a avut tăria să smulgă din trupul Oastei această nouă săgeată otrăvită, chiar dacă, pentru vindecarea Lucrării Domnului şi pentru salvarea ei de primejdia amestecului politic, a trebuit să-şi taie mâna dreaptă şi s-o lepede de la sine. A tăiat-o fără ezitare şi a lepădat-o fără întoarcere, pentru că temerea lui de Dumnezeu şi conştiinţa răspunderii pentru Lucrarea lui Hristos nu-i îngăduiau nici un compromis şi nici o cruţare faţă de nici un duh străin Lucrării Domnului.

Iată pilda înaintaşului nostru şi iată Calea pe care o avem şi noi de urmat în orice astfel de situaţie care s-ar mai ivi în faţa Oastei. Şi împotriva oricăruia dintre aceste trei duhuri ucigaşe care vin trimise din acelaşi loc şi de către acelaşi diavol, cu acelaşi scop: compromiterea şi nimicirea Lucrării lui Dumnezeu – prin oricine ar veni ele.

Să luăm însă bine seama că toate au venit prin oameni dintre noi.

Şi iată, acum, după cum sunt atât de aproape de capătul istorisirii mele, sunt tot atât de aproape de capătul vieţii mele…

Ştiu că mulţi veţi căuta destule greşeli în istorisirea mea şi poate şi mai multe greşeli în viaţa mea.
Se poate să aflaţi. Fiecare află ceea ce caută, mai ales că nici eu, ca toţi semenii mei, nu sunt fără păcate – şi n-am putut fi; cum spune Evanghelia: Dacă zicem că n-avem păcat, minţim (I Ioan 1, 8).

Nu-mi caut dezvinovăţiri; şi, chiar dacă le-aş afla, nu vreau să mă folosesc de ele. Nu voiesc nici măcar să mă apăr împotriva celor care vor folosi învinuirile acestea cu un temei pentru lupta lor împotriva adevărului despre Oastea Domnului, pe care le-am apărat aici.

Eu nu m-am legat de slăbiciunile omeneşti pe care fiecare dintre cei cu care am luptat sau lupt le-au avut sau le au. În lupta împotriva tulburătorilor sau a dezbinătorilor cu care m-am luptat şi mă lupt pentru duhul Oastei, nici n-am pomenit păcatele lor omeneşti. M-am ferit şi mă voi feri să văd omul, să mă lupt cu omul, să lovesc omul. Am văzut duhul, am luptat cu duhul şi lovesc numai vrăjmaşul-duh.

Una dintre marile mele dureri este că şi acum sunt unii dintre fraţii mei care nu văd duhurile, ci oamenii. Se luptă cu oamenii, lovesc în oameni, ţintesc în fraţi – şi nu în duhurile care sunt adevăraţii vinovaţi.
Bieţii oameni, sărmanii fraţi… sunt numai uneltele nenorocite sau ambiţioase de care adevăratul vrăjmaş – diavolul – se foloseşte spre a nimici Lucrarea lui Dumnezeu, armonia şi pacea ei lăuntrică şi spre a zădărnici misiunea ei în afară.

Lupta Oastei încă nu s-a sfârşit. Nici drumul ei n-a ajuns la capăt. Biruinţa finală poate fi încă departe, iar până la intrarea în Canaan, poate că Oastea Domnului va mai avea încă mult de mers, mult de luptat şi de suferit prin pustie.

Dar, de-a lungul acestui drum, ne vor pândi mereu aceste trei curse şi fiare. Şi, prin toată umblarea noastră prin pustiul acestei lumi, va trebui să fim treji şi gata de apărare împotriva acestor trei fiare duhovniceşti: fiara formalismului literal, fiara extremismului sectarist şi fiara amestecului politic.

V-am spus cât am putut mai apăsat şi poate am repetat prea mult despre răul şi primejdia acestora.
V-am dovedit cu triste fapte şi cu dureroase exemple tot ce am spus despre ele, cu singurul gând şi cu stăruitoarea rugăminte de a vă înştiinţa asupra primejdiei lor şi a vă feri să nu pieriţi în vreuna sau alta din aceste curse rele întinse de către diavolul prin vreunii dintre noi în Calea Oastei Domnului şi în Calea fiecăruia dintre noi.

Traian DORZ

Oastea Ta, Isuse, va urma plăcut

Calea rânduită ei de la-nceput,

fie şi nainte ca-n trecut de grea,

ea până la capăt calea-şi va ţinea.

Fii mereu, fii mereu, fii mereu,

Mare Dumnezeu, cu oştirea Ta,

oricât va lupta – să învingă

să învingă ea, să învingă ea!

Prima-nvăţătură şi credinţa ei

le-a ţinut curate prin toţi anii grei;

nici în suferinţe, nici în ispitiri,

n-a călcat Cuvântul primei ei Iubiri.

Zestrea ei de lacrimi şi cântări i-a fost,

prin atâtea lupte, Steag şi adăpost;

nevinovăţia Duhului curat

i-a fost apărarea prin tot ce-a-ndurat.

Încă vor fi lupte, poate şi mai mari,

vor fi şi fii vrednici, vor fi şi fugari,

vor fi şi înfrângeri, ca şi biruinţi,

dar ea îşi va ţine drumul din părinţi.

Nici se va abate, nici va lepăda

rostul care Domnul l-a avut cu ea.

De va fi să moară, va muri luptând,

urmele cinstindu-şi, Steagul sus ţinând ...

>>> INAPOI