Nevoia unei mărturii culturale creștine

o cântare, o cântare de Dragoste

 Sergiu Grossu

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inima și zic: "Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!" Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!

 

Tu, Isus, ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale: de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie! - Psalmul 45.1,2

 

 

Cu ocazia celei de a doua călătorii misionare, Apostolul Pavel - după ce a vizitat pe creştinii din localităţile Filipi şi Berea - s-a oprit la Atena.

 

În aşteptarea celor doi însoţitori, Sila şi Timotei, el fu profund bulversat de aspectul păgân al celebrei cetăţi antice.

 

În Faptele Apostolilor  17.16-33 citim că lui Pavel „i se întărâta duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli. În sinagogă stătea de vorbă cu Iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu, iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea".

 

Câţiva filozofi epicurieni şi stoici, auzindu-l predicând pe Isus şi învierea, l-au luat pe „palavragiul" care vestea „nişte dumnezei străini" şi l-au dus la Areopag, ce reprezenta în antichitatea elenică un fel de forum, unde „toţi atenienii şi străinii care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou".

 

Închipuiţi-vă pe apostolul Pavel, stând în picioare „în mijlocul Areopagului", faţă în faţă cu reprezentanţii intelectualităţii epocii. Pe de o parte, marii gânditori epicurieni şi stoici, exhibiţioniştii înfumuraţi ai silogismului emfatic şi confuz, dar şi jongleri ai vir­tuţilor echivoce.

 

 

Pe de altă parte, un om aproape insignifiant, pe care auditorii Areopagului îl considerau un grăitor de lucruri stranii (vorbind de un Dumnezeu „care a făcut lumea şi tot ce este în ea", care „a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a înviat din morţi"), un martor al Domnului Isus şi un dispensator al misterelor lui Dumnezeu, inegalabilul ambasador al Evangheliei şi atletul unic al unui creştinism în ger­minaţie ebluisantă, prin care Atotputernicul a decis să transforme structurile învechite ale unei lumi crepusculare şi să regenereze pământul.

 

Să încercăm să ne imaginăm că Apostolul Pavel ar veni în România, la Bucureşti, înarmat cu aceeaşi gândire eristică, pre­cum odinioară pe străzile Atenei, nu i s-ar întărâta sufletul la vede­rea unei societăţi româneşti „pline de idoli"? N-ar înfrunta, parcur­gând capitala ţării noastre, păgânismul unui popor care pretinde că n-ar fi fost încreştinat, ci s-a născut creştin, şi n-ar combate, în mod deschis, prin toate mijloacele posibile astăzi, „lucrurile" de respins ale unei devoţiuni perverse?

 

N-ar blama altarele închină­ciunii noastre ipocrite şi n-ar predica, oare, Evanghelia mântuirii, filozofilor, academicienilor, ziariştilor, scriitorilor, artiştilor, univer­sitarilor, industriaşilor, oamenilor politici, vorbindu-le nu numai în biserici şi temple, dar mai ales în pieţele publice, pe stadioane, la radio şi la televiziune, în şcoli şi universităţi, ba chiar şi în „Areopagul" parlamentului român?

 

Să ne recunoaştem vinovăţia mai întâi înaintea Celui Veşnic şi apoi înaintea oamenilor care ne înconjoară. Fiecare din noi trăieşte într-un mediu social aproape descreştinat, ros de toate viciile şi ameninţat de forţele întunericului.

 

Iată de ce avem datoria impe­rativă să-L mărturisim pe Hristos sufletelor celor împovăraţi şi trudiţi; să strigăm, cu voce tare, de pe acoperişurile acestei umani­tăţi bolnave, vestea cea bună a salvării în Isus Hristos; să denun­ţăm păcatul lumii în care trăim şi să acuzăm lumea păcatului. Da, noi avem datoria să examinăm, să judecăm şi să condamnăm tot ce nu este agreabil lui Dumnezeu, respectiv: viaţa morală, artistică, economică şi socială a localităţii în care trăim, reţinând ce este bun şi refuzând orice fel de rău. Se impune să repetăm cuvintele Apostolului Pavel: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia; ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită" (Romani, 12. 2).

 

Noi vrem, noi dorim, noi încercăm, prin această revistă, Aeropegul Luminii, să cân­tărim lipsa de iubire şi tăcerea oamenilor de cultură creştini, con­cretizate prin absenţa lui Dumnezeu în operele lor.

 

Nu s-ar cuveni să considerăm mediul nostru cultural și social drept un imens „Areopag", peste care Isus Hristos ne-a pus ca „santinele", obligaţi să ascul­tăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să avertizăm opinia publică din România - prin arta noastră, prin strădania noastră artistică, prin creaţiile cu care ne mândrim - de necesitatea prezenţei lui Isus în trăirea noastră cotidiană, ca unii care ştim ce ne spune Domnul: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan, 15.5)?

 

Tare mi-e teamă că şi astăzi, ca atunci când sfântul apostol Saul din Tars se silea să le deschidă atenienilor ochii, vor apare batjocoritori, ripostând, întocmai epicurienilor şi stoicilor de altădată, preferând ştirile sportive sau discuţiile politice, în locul „lucrurilor stranii" ale Evangheliei. Şi ni se va scrie: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată..."

 

Nu este vorba să ne transformăm, editând revista Areopagul Luminii, în apologeţi înveteraţi ai existenţei lui Dumnezeu, chiar dacă un celebru premiu Nobel francez se încăpăţâna să perse­vereze, în urma descoperirilor sale genetice, în viziunea sa ateistă a lumii, afirmând imperturbabil că natura, şi bineînţeles, omul sunt produsul „hazardului" şi al „necesităţii"; chiar dacă un mare nor de falşi martori ai religiei îşi dau toată silinţa să asasineze teologic pe Dumnezeu, trâmbiţând „moartea" Sa.

 

Scopul nostru nu este de loc să apărăm pe Dumnezeul „care a făcut lumea şi tot ce este în ea", pentru că El nu are nevoie de apărarea noastră; pentru că El este Cauza fără cauză sau Causa sui, cum Îl caracteriza Spinoza; pen­tru că El există prin El însuşi. Ceea ce ne revine este de a şterge imaginea denaturată a unui Dumnezeule care lumea L-a făcut, a unui Dumnezeu creat de către om şi micşorat de om, produs amorf al „mâinilor omeneşti" şi prizonier neputincios al micimii noastre spirituale, o prezenţă ipotetică, zăvorâtă „în temple făcute de mâini omeneşti": fie ele templele mentalităţii noastre idolatre şi ale unei credinţe conformiste, fie templele unei religii înguste şi-ale unei creştinităţi descreştinate.

 

Noi ne aşteptăm nu la aplauzele entuziaste ale creatorilor de artă, în ce priveşte invitaţia noastră la o cultură creştină, ci la tă­cerea lor. Şi, totuşi, vom continua să credem în biruinţa lui Hristos în cultura de mâine a unei Românii reîncreştinate, în care mai exis­tă suflete şi minţi avide din puritatea piscurilor serafice, în care mai sunt sau vor apare inimi însetate de „apa vie" şi înfometate după „pâinea" Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea ne-am aruncat în aventura fondării unei asociaţii intitulată „Centrul de cultură creş­tină Nicoleta-Valeria Grossu", încurajaţi de îndemnuri frăţeşti şi de nenumărate scrisori de dragoste creştină, primite de pretutindeni, chiar dacă nu puţini au fost aceia pentru care „aventura" noastră se prezintă, pur şi simplu, utopică; în cazul acesta şi Evanghelia este utopică.

 

Însă noi, cei adunaţi în jurul Steagului creştin de luptă cul­turală, noi, voluntarii Crucii, credem în această „utopie". Şi mai credem (fiindcă trebuie s-o afirmăm fără cea mai mică umbră de suficienţă publicistică) în nevoia pe care o are cultura română de o publicaţie de luptă şi de îndrumare spirituală. Sperăm că revista Aeropagul Luminii va pătrunde, încetul cu încetul, în casele intelectualilor creştini care, în pofida şicanelor istorice din cei 45 de ani de dominaţie comunistă şi-a vârtejului lumii în care sunt obligaţi să-şi poarte crucea, mai doresc să citească o slovă impregnată de miresme şi primăveri duhovniceşti.

 

Rostul acestei foi nu este satisfacerea unor ambiţii personale, ci ducerea mai departe a unei zvâcniri de incandescenţă misio­nară, de apostolat laic, buchisit cu ani în urmă - în toiul năpastei ce-a aruncat zăbranicul roşu al terfelirii peste faţa curată a Patriei - în cadrul Mişcării ortodoxe de trezire „Oastea Domnului", ctito­rită, dintr-o Sfântă Inspiraţie, de părintele Iosif Trifa.

 

Noi, cei care am cunoscut prigoana religioasă şi temniţa, ca apoi să luăm calea spinoasă a Exilului, cu toate ostenelile, cu toată otrava înstrăinării, după ce am văzut, întocmai Ecleziastului, că tot ce se face sub soa­re nu este decât „deşertăciune şi goană după vânt", ne-am întors privirile întinate spre Isus Mântuitorul, în vederea unei răscum­părări veşnice.

 

Şi-am învăţat că există sub soare şi ceva trainic, de neclintit, care este Dragostea lui Dumnezeu.

 

Dar, mai ales, că exis­tă Cineva, care ne aşteaptă cu toate îngrijorările de fiece zi, cu toate neputinţele, infirmităţile şi nerealizările noastre, cu toată inutila noastră goană după vânt.

 

Areopagul luminii vă invită la această indispensabilă, decisivă, întâlnire cu Isus.

Apostolul Iacov ne avertizează că „credinţa fără fapte este zadarnică". De unde concluzia: „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta cre­dinţa mea din faptele mele" (Iacov, 2. 18).

Ori „faptele" unui om de cultură sunt operele lui, creaţia lui.

 

Vorbesc de omul de cultură creştin, mai bine a zis care se consideră creştin, fiindcă îşi are cer­tificatul de botez în buzunar, frecventează cu regularitate biserica şi se făleşte cu acest automatism religios, aşijderea Fariseului din Evanghelie.

 

Despre asemenea creştini vorbeşte Isus: „Făţarnicilor, bine a zis proorocul Isaia despre voi când a zis: Norodul acesta se apropie de Mine cu gura, dar inima lui este departe de Mine" (Matei, 15. 7-8).

 

Să-şi controleze creatorii de cultură creştini inima şi să vadă dacă pot găsi în operele lor o inimă topită după Isus.

 

Dacă Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Își poate găsi măcar un locşor în pic­tura lor, în poezia lor, în romanele şi povestirile lor, în piesele lor de teatru, în bogăţia gândirii lor, în planurile lor de cucerire a pu­terii politice.

 

Noi pledăm în favoarea unei culturi constructive, prin care crea­torii se adeveresc „împreună lucrători" cu Dumnezeu. A unei cul­turi de zidire spirituală, care să ne transforme în „clădirea lui Dum­nezeu", care să ne ajute să devenim, prin credinţa în Mântuitorul Isus, temple ale Duhului Sfânt.

 

Cultura creştină are acest rol fun­damental, după părerea noastră: să-i îndemne pe oamenii, care iubesc cultura, să-şi zidească viaţa pe Stâncă şi nu pe nisipul deşertăciunilor, pe care îl spulberă orice şuvoi şi orice vânt potrivnic.

 

Adevărată şi cutremurătoare este profeţia lui Isaia: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă" (Isaia, 53.3).

 

Oare oamenii de cultură creştini nu se simt vinovaţi de aceeaşi indiferenţă, de aceeaşi răceală, de aceeaşi ab­senţă a Domnului Isus din tot ce au creat sau mai creează, socotindu-se, totuşi, copii ai lui Dumnezeu şi admiratori ai religiei creş­tine?

 

Isus a trecut şi mai trece - pentru că El ne-a asigurat că rămâne cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" - pe lângă toţi oamenii de artă creştini şi bate la uşa tuturor creatorilor de frumos, dar aceştia nu-L bagă în seamă şi nu fac uz, în operele lor, de Jertfa Lui, de moartea şi învierea Domnului, socotind, probabil, prea infe­rioară şi prea „religioasă" această cultură inspirată din Evanghelie.

 

N-au ajuns, încă, la convingerea nestrămutată că "Hristos este totul", că trebuie să fie „totul" în cărturăria noastră, în arta noastră ca şi în familia noastră; totul în gândurile noastre şi în eforturile noastre de auto-depăşire, în lupta noastră cu răul din lume.

 

Încă de pe băncile Facultăţii de Filozofie şi Litere mi-am pro­pus deviza: "Prin cultură creştină, la o societate creştină", şi tot ce-am gândit în materie de pedagogie, de estetică, de artă, de litera­tură purta amprenta spiritualităţii creştine.

 

Pentru a contracara influenţa nocivă a culturii care domină, actualmente, societatea românească, ne-am hotărât să lansăm re­vista Areopagul Luminii  în vederea zămislirii unei culturi care să reflecte reperele luminoase ale Evangheliei lui Hristos.

Ţării îi lipsesc slu­jitori jerfelnici, intelectuali şi oameni de cultură, gata să lupte pen­tru realizarea plenitudinii sale sociale, culturale, politice şi spiri­tuale, creând opere care să contribuie la înfrumuseţarea morală a poporului român.

Dacă iubiţi România, alăturaţi-vă luptei noastre. Şi Dumnezeu vă va binecuvânta...

 

Sergiu Grossu «Areopagul Luminii», Nr.1, ianuarie-martie 2001

Psalmul 45 versificare Traian Dorz

 

Cuvinte de mireasmă pline în al meu suflet clocotesc
şi zic: „Cântarea mea de slavă-i pentru-Mpăratul meu Ceresc,
să-mi fie limba iscusită ca pana unui inspirat;
Tu eşti cel mai Frumos din oameni, pe buze harul Ţi-e turnat.

 

De-aceea, Dumnezeu pe Tine în veci Te-a binecuvântat.
Războinic Tare-ncinge-Ţi spada, frumseţi şi slavă Ţi s-au dat!
Să fii biruitor în luptă, Te suie-n carul Tău măreţ,
neprihănirea şi-adevărul Tu să le aperi îndrăzneţ.

 

Şi dreapta Ta să strălucească prin mari isprăvi de-nvingător,
cu-a Ta săgeată ascuţită străpunge-orice vrăjmaş popor!
O Doamne, Tronul Tău puternic e-ntemeiat pe veşnicii
şi-un sfânt toiag plin de dreptate e-al dreptei Tale-mpărăţii. (…)“

 

versificare Traian Dorz
muzica Nicolae Moldoveanu

>>> INAPOI