Dacă voieşte cineva să-L urmeze pe Isus.
Traian Dorz
Mântuitorul a spus:
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.
Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică naşterea din nou.
Omul cel vechi trebuie să se prăbuşească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel îngheţat şi mort în felul deşert de fărădelege în care se trăieşte obişnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară şi să se nască un om nou, care va fi vrednic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt aşa de cunoscute! Taina Pocăinţei aceasta este: naşterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că acest Cuvânt se spune răspicat şi acum.
Şi dovada că au fost suflete care au ascultat de acest Cuvânt şi au trecut prin această minunată transformare este şi faptul că noi ostaşii Lui suntem adunaţi acum în număr aşa de frumos, mărturisind acest lucru şi prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi prin adorarea faţă de Mântuitorul nostru, şi prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.
Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viaţa noastră şi că am trecut prin această minune a naşterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă şi minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care îl transformă pe om şi îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în faţa tuturor, care prin viaţa lui dovedeşte că este cu adevărat nou şi cu adevărat superior.
Această minune o face Hristos în viaţa noastră în clipa când ne întoarcem la El. Şi numai cine a ajuns în felul acesta dovedeşte că a trecut prin naşterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului şi învierea credinţei.
Domnul Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toţi cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas şi garanţia că într-Adevăr facem parte din Biserica cea Vie a lui Hristos, care, în clipa venirii Lui, va fi luată cu El ca o mireasă cu Mirele ei.
Ce taină minunată este nunta şi căsnicia! Un mire binecuvântat îşi alege o fiinţă asupra căreia îşi revarsă toată dragostea lui. Îi dă numele lui, o duce în casa lui, îi face tot ceea ce este necesar şi face ca toată viaţa ei să fie binecuvântată printr-o înnobilare sufletească şi printr-o nouă viaţă şi denumire.
Aceasta este taina şi minunea pe care le face Hristos în viaţa tuturor celor care se unesc cu El printr-o taină asemănătoare cu taina cununiei.
Domnul ne-a chemat să ne unim cu El, prin credinţă, într-o astfel de taină. Şi oricine s-a unit simte transformarea minunată, capătă un nume nou, este o fiinţă nouă, capătă o vedere nouă, o moştenire nouă, capătă o nădejde strălucită, care nu piere o dată cu lumea, cu trupul, ci trece prin moarte la Viaţa veşnică, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Nimic nu piere, totul se transformă. Din existenţa aceasta, noi nu murim când se încheie numărul zilelor noastre. Noi trecem în existenţa cealaltă, pentru care ne-am pregătit în această existenţă. Moartea nu este o nimicire; moartea este numai un prag peste care noi trecem în existenţa cealaltă, pe care o continuăm în felul în care am sfârşit-o pe aceasta.
Dea Domnul ca să dorim din toată inima ceea ce ne-au învăţat părinţii noştri şi ne-a lăsat şi ne învaţă credinţa noastră: să-L aşteptăm pe Domnul Isus ca pe mirele Bisericii Sale şi să credem că moartea nu este un sfârşit. Moartea este numai un prag peste care, trecând, noi ajungem în existenţa veşnică, în care vom înainta pentru totdeauna lângă Domnul, pe Care L-am iubit.
Prin Sfântul Său Cuvânt şi prin făgăduinţa Sa, Domnul Isus a fost tot timpul prezent în mijlocul nostru. Noi ne bucurăm din toată inima, căci prin credinţă ştim şi vedem că El este.
Soarele este pe cer în fiecare zi, şi când este acoperit de nori şi ochii noştri nu-l văd. Prin lucrarea puterii pe care o are, el dă viaţă tuturor celor pe care le alimentează chiar şi atunci când ele nu văd razele lui.
Şi când ochii noştri cei trupeşti sunt întunecaţi şi chiar când ochii noştri cei sufleteşti nu văd destul de clar, Domnul este totdeauna în mijlocul nostru şi El ne aude şi ne cunoaşte pe fiecare dintre noi.
Priviţi-L, prin credinţă, în mijlocul nostru! Ascultaţi, prin credinţă, toate aceste cuvinte ca rostite de buzele Lui sfinte. Şi primiţi-L în inimă ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care este sămânţa care dă lumii Viaţa.
Mântuitorul a spus: „Oricine crede în Mine nu va vedea moartea”. Pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu va muri.
Ştiţi că Dumnezeu a pus în fiecare sămânţă un punct care este nemuritor. Când ne uităm la un bob de grâu, vedem acolo imagini asemănătoare cu chipul Mântuitorului. Acolo este acel bob, acel strop nemuritor pe care Dumnezeu l-a pus. După mii de ani de păstrare, când acest bob ajunge în condiţiile de fertilitate, acest bob înfrunzeşte. Şi ceea ce răsare din el nu este altceva decât o formă nouă a vieţii care era acolo în el.
Şi noi purtăm în noi sămânţa lui Hristos. Prin credinţă, această sămânţă este în noi şi suntem nemuritori. Nu există moarte în înţeles de nimicire. Noi suntem nemuritori! Sămânţa lui Dumnezeu, care este viaţa pusă în noi, aceasta stă în noi.
Şi, dacă noi am ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu şi am crezut în Acela care a spus acest cuvânt, noi vom muri, la rândul nostru, trupeşte; vom fi înmormântaţi şi noi în pământul sfânt în care sunt înmormântaţi morţii noştri la mormintele cărora mergem cu lacrimi şi cu flori. Vom fi adăugaţi şi noi acolo.
Dar în marea şi strălucita Zi a Învierii, când Mântuitorul va rosti un cuvânt: „Ieşiţi afară!”, şi când se va auzi strigarea îngerilor: „Vine Mirele! Ieşiţi în întâmpinarea Lui!”, noi vom ieşi, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, din mormântul în care vom fi. Din materia transformată, în care va fi atunci trupul nostru, noi ne vom reface iarăşi, într-o formă nouă, cum iese acelaşi bob de grâu îngropat şi mort astă toamnă în pământ, sub o formă nouă, la o viaţă tânără şi eternă. Aşa vom ieşi din mormânt.
Fericiţi vor fi acei care au avut sămânţa lui Hristos în ei! Atunci când se vor trezi şi vor ieşi din morminte la priveliştea strălucită şi măreaţă a venirii lui Hristos cu miile de mii de îngeri, cu sfinţii şi înaintaşii noştri – după cum scrie Cuvântul şi mărturiseşte credinţa noastră –, noi Îl vom vedea pe Domnul Isus venind ca pe Mirele drag al sufletului nostru, căci am murit gândind la El, privind la El, dorindu-L, cântând pentru El şi rugându-ne: „Vino, Doamne Isuse!”. Atunci Îl vom vedea cu bucurie şi vom fi luaţi împreună cu El, după cum scrie Cuvântul, să moştenim în veac nunta fericită care va avea loc atunci în ceruri… şi în veci.
Dar ce se vor face cei care au murit necredincioşi? Cei care n-au crezut în credinţa părinţilor noştri mărturisită de mii de ani şi în mii de graiuri şi de feluri?
Ce se vor face cei care n-au crezut, când vor vedea că ceea ce n-au crezut ei este adevărat şi veşnic? Unde se vor duce cei care vor vedea Faţa Lui, a Aceluia pe care L-au străpuns, când vor recunoaşte pe trupul Lui loviturile lor şi pe faţa Lui scuipările lor, şi pe toată înfăţişarea Lui batjocurile celor care nu L-au crezut?
Toţi avem un suflet. Dincolo de haina pe care o purtăm, dincolo de numele pe care îl purtăm, dincolo de calitatea pe care o avem, noi avem un suflet cu care va trebui să stăm, în Ziua Judecăţii şi venirii Domnului, în faţa Lui.
Gândiţi vă din timp! Înţelept e cel care gândeşte din timp. Pentru că înapoi, după ce a trecut vremea, toţi văd, când e prea târziu. Dar în zadar vezi după ce a trecut vremea şi în zadar te căieşti după ce nu se mai poate avea un lucru că nu l-ai primit şi că nu l-ai căutat când se putea dobândi.
Traian Dorz, Torceşti 1984
Oastea Ta Isuse
Oastea Ta, Isuse, va urma plăcut
calea rânduită ei de la-nceput,
fie şi nainte ca-n trecut de grea,
ea până la capăt calea-şi va ţinea.
Fii mereu, fii mereu, fii mereu,
Mare Dumnezeu, cu oştirea Ta,
oricât va lupta – să învingă
să învingă ea, să învingă ea.
Prima-nvăţătură şi credinţa ei
le-a ţinut curate prin toţi anii grei;
nici în suferinţe, nici în ispitiri,
n-a călcat Cuvântul primei ei Iubiri.
Zestrea ei de lacrimi şi cântări i-a fost,
prin atâtea lupte, Steag şi adăpost;
nevinovăţia Duhului curat
i-a fost apărarea prin tot ce-a-ndurat.
Încă vor fi lupte, poate şi mai mari,
vor fi şi fii vrednici, vor fi şi fugari,
vor fi şi înfrângeri, ca şi biruinţi,
dar ea îşi va ţine drumul din părinţi.
Nici se va abate, nici va lepăda
rostul care Domnul l-a avut cu ea.
De va fi să moară, va muri luptând,
urmele cinstindu-şi, Steagul sus ţinând ...