Spre Ţara Dragostei

„După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor...”

Marcu 14:26

„...Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei; Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării...”

Evrei 2:12

„SPRE ŢARA DRAGOSTEI”, este un volum de poezii alese, cântate şi înmănuncheate într-o ediţie apărută când încă fumul celui de-al doilea război mondial se ridica spre cer, printre razele calde ale soarelui, într-un sfârşit de iulie al anului 1946, an în care convulsiile instaurării şi „înţepenirii” regimului comunist prosovietic peste ţara noastră începea sa secere vieţi şi arunca în închisoare pe toţi acei ce-şi ridicau privirea încruntată spre „musafirii ” nepoftiţi din est.

Au fost vremuri de cumpănă, vremuri în care înstrăinarea şi suspiciunea se instaurau încet peste ţara românească înspăimântată de brutalitatea hoardelor bolşevice.

Anii lungi de teroare si dictatură, atrocităţile şi extremismul politic , persecuţiile din cauza credinţei, războaiele mondiale, crizele anilor 30, seceta, foametea şi celelalte calamităţi, încercările prin care a trecut, trecea şi urma să treacă poporul român, nu erau departe de încercările prin care a trebuit să treacă poporul evreu, poporul ales al lui Dumnezeu, iar poporul nostru nu era departe de credinţa sfântă în Dumnezeul Atotputernic al lui Avraam Isac şi Iacov.

Încercările acestor vremuri dramatice au stârnit in suflete curate doruri după Dumnezeul Savaot şi încrederea că se va deschide o „fereastră” spre Cer în care fiecare să-şi oglindească privirile înrourate în privirea salvatoare a lui Isus Cel Răstignit...

...Şi iată, că pe molcomele dealuri transilvane prindeau viaţă, ca roua, şiruri de versuri cântate, care în armonia lor se înălţau încet spre „Muntele Slavei Domnului”, pogorând iară lin în părtăşia din „mijlocul adunării” şi spre seară odihneau în inimile greu încercate. Cântecul şi versul poetului dau naştere la o melodie şoptită, care aduce cel mai mare dar:lacrima pocăinţei.

Se cânta, se şoptea şi se plângea în miez de noapte:despre o Cruce ridicată între Cer şi Pământ pe care era ţintuit Mielul lui Dumnezeu, Domnul Slavei , dar nu piroanele şi lemnul L-au ţinut pe Cruce, ci dragostea unui Tată, Dumnezeu Făcătorul şi Binefăcătorul nostru ce suferea căutându-Şi fiii Săi pierduţi în păcat.

Poetul Traian Dorz, descoperise in Evanghelie Calea spre această Cruce a Jertfei şi a denumit-o simplu „La Golgota”, chemându-ne apoi pe curcubeul harului, pe fiecare dintre noi, să ne întâlnim personal cu El, cu Isus Cel Răstignit, descoperise poetul că Isus-Cuvântul Adevărului şi al Dragostei este pentru noi „pâine frântă” şi „vin turnat”, îndemnându-ne pe fiecare să privim şi să preţuim clipa, ceasul, veşnicia într-o stare de intimitate sfântă cu El şi pentru El, şi mai apoi să devenim la rându-ne „pâine frântă” şi „vin turnat” pentru sufletele ce ne înconjoară, aducându-I lui Dumnezeu ofranda vieţilor noastre noi, intrate în răscumpărare...

„Dar într-o zi am întâlnit

un Om pe care L-am iubit,

eram pe lume singurel

şi reazim am aflat în El...”

Există un „Drum al Crucii” pentru fiecare dintre noi deschis de chemarea Mielului Golgotei, un drum pe care să-L urmăm pe Isus, „ducându-ne crucea în fiecare zi”, drum care nu-i uşor, dar nici greu când Îl întâlneşti şi te razimi pe Veşnicul Călător ce străbate împreună cu tine, după ce L-ai descoperit, după ce I-ai auzit chemarea, după ce ţi-ai proşternut fiinţa la picioarele Lui însângerate de păcatul tău, atunci mergi străbătând împreună cu El, Domnul tău pustietatea şi negura lumii şi apoi poţi cânta împreună cu poetul:

„Pe braţe m-ai luat

şi blând

m-ai scos din groapă-afară,

Rămâi,

Ţi-am zis, atunci, plângând

în viaţa mea amară...”

Isus rămâne...dacă rămâi şi tu în El şi cu El; viaţa se schimbă, iată că toate lucrurile sunt noi... Soarele îşi dăruieşte mai din plin Lumina, eşti săltat de pe tărâmul pământesc pe tărâmul veşniciei, descoperi în Dumnezeu , că au sens şi înţeles zorii şi florile primăverii, miezul zilei şi roadele verii, amurgul roşiatic şi frunzele îngălbenite ale toamnei , noaptea luminată de cerul înstelat şi zăpezile din iernile târzii... Au sens cântecele păsărilor şi freamătul pădurii, scânteierea lacului şi ploaia ce-ţi cade lin pe fruntea înfierbântată, dar ce are sens deplin şi desăvârşit este că legătura Sângelui şi Duhului lui Isus Mântuitorul, Domnul şi Dumnezeul nostru este o viaţă de cântec, mulţumire şi slavă spre „strălucita umilinţă”, viaţă de cântare în lacrimi, trăită şi mărturisită de Traian Dorz în „Doina Golgotei”,

„E Doina Golgotei ce plânge

de Jertfa Mielului Preasfânt

de Crucea Lui scăldată-n sânge,

de Dragostea-I ce-n veci va strânge

pe toţi ai Lui de pe pământ...

O cânt...

cu cât mai mult mă frânge

şi plâng

cu cât mai mult o cânt...”

„Lacrima este cea care poate tăia în două oglinda zilei” şi atunci, privind spre Isus cel Răstignit, simţim că lacrima şi pribegia noastră sunt preţuite si mângâiate de Dumnezeul nostru.

După Psalm 56:8

De aceea:

„Lacrimi, lacrimi

coji amare

cu atât de dulce miez,

mulţi vă bleastămă sub soare

eu, vă binecuvântez...”

Iată de ce volumul „SPRE ŢARA DRAGOSTEI” adună un mănunchi viu de cântec şi vers tainic, mai întâi descoperind pentru noi Jertfa Crucii de „La Golgota”, apoi îndemnul de a păşi ,de a rămâne statornici şi de a-L urma cu credincioşie pe Cale pe Isus, în şoapta unei doine de dor, „Doina Golgotei”, împletind dorul dupa El cu „Darul lacrimilor” pocăinţei, ieşind afară din lumea pământească „dincolo de Iordan” intrând în Pacea Lui Hristos, bucurându-ne în „Cântările de Pace”.

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea...”

Ioan 14:27

„În voia Ta...

în voia-Ţi sfântă

Mântuitorul meu iubit...

ce dulce-i Pacea Ta Isuse,

o simt

şi plâng de fericit...”

Spre Ţara Dragostei…

De sus, mereu de pe Golgota,

Isus, Nevinovatul Miel,

ne cheamă ne-ncetat din cuie

mai sus spre El,

în sus, la El.

Şi nu e întrebare frate

cu care ceată te-ai suit,

dacă-ai putut ajunge-acolo:

Eşti mântuit,

Eşti mântuit.

Cu cât ne vom lăsa de Domnul

spre Culmea Dragostei urcaţi,

cu-atâta vom vedea mai bine,

că-n El suntem cu toţii fraţi.

Căci toţi L-avem pe El Nădejde

câţi Golgota avem ca Ţel,

- Cu cât iubim mai mult, cu-atâta,

ne contopim mai mult cu El.

Copii Răului în lume,

cu toţii sunt ca nişte fraţi,

- De ce noi fiii Jertfei Sfinte

să fim aşa de dezbinaţi?

Să ne unim!

- Un gând şi-un suflet,

aprinşi de-o Dragoste să fim,

să-ncepem de aici frăţia

Cerescului Ierusalim.

O, haideţi să-L avem cu toţii,

ca Ţintă

numai pe Isus

şi Una toţi

cântând

să mergem

Spre Ţara Dragostei de Sus...

Traian Dorz

>>> DESCARACA TOATA CARTEA <<<

De sus, mereu de pe Golgota

>>> INAPOI