ZILE ŞI ADEVĂRURI ISTORICE

12 septembrie 1937
12-16 februarie 1938
7 noiembrie 1976
de TRAIAN DORZ
Fragment 

 

Cuprins
- Caută-ntruna Adevărul
- Să laşi un semn
- Închinare
- Să nu uiţi legământul
- Cine-şi pierde…
- Zile şi adevăruri istorice
- Frumosul început şi desfăşurarea lui
- Fără luptă nu-i cunună
- Ziua şi adevărul istoric din 12 septembrie 1937
- O, apără-ţi steagul!
- Doamne,-n ceasul focului
- Cele de după aceea
- Când eşti trimis…
- Ziua şi adevărul istoric din 12-16 februarie 1938
- Când trebuie o jertfă
- Ziua şi adevărul istoric din 7 noiembrie 1976
- Cel ce te-a înscris
- Pentru un legământ
- Şi o ultimă înştiinţare
- Să ştii s-aştepţi
- Oastea Ta, Isuse

CAUTĂ-NTRUNA ADEVĂRUL

Caută-ntruna Adevărul, căci el nu-i uşor de-aflat,
vorbele, cu cât mai multe, ţi-l ascund – nu ţi-l arat’,
cărţile nu-l spun pe rânduri, ci pe-alături şi pe sub:
când e-o lebădă ce tace, când e un zglobiu hulub.

Nu dispreţui săracul – căci şi tu eşti un sărac;
numai Adevărul este bunul ce-ţi rămâne-n veac;
pune-i vorbei tale lacăt, pune-i faptei tale frâu
şi nu-şi crede-atinsă ţinta până treci al morţii râu.

Nu vorbi de-naintaşii sfinţi şi vrednici, şi eroi
până nu-ţi înalţi viaţa mai presus de-orice noroi;
intră prin înţelepciune unde-i Adevărul Zeu
şi vei descuia chivotul tainelor lui Dumnezeu…

Cât pământ ai sub picioare, atât ai deasupra cer,
gândurile, amândouă deopotrivă ţi le cer,
însă Adevărul spune: mai întâi de Cer s-asculţi;
Dumnezeu împărăţeşte prin cei buni, nu prin cei mulţi.

Caută pacea şi aleargă după Adevăr mereu,
doar aşa poţi fi prieten şi copil lui Dumnezeu;
Adevărul o să-ţi schimbe spinii frunţii, în curând,
în cununa ce răsfrânge slava-n veci crescând-crescând…

SĂ LAŞI UN SEMN

Să laşi un semn pe unde treci
când ştii că nu mai vii în veci,
ca cei ce duc solia ta
s-o poată mai uşor purta.

Să laşi un umblet mai frumos
cu crucea ta după Hristos,
ca cei ce vin cu crucea lor
s-o poată duce mai uşor.

Să laşi un fel mai ’nalt adus
de-a suferi pentru Isus,
ca cei ce-ajung în anii grei
să sufere frumos şi ei.

Să laşi o pildă de urmat
la cei pe care i-ai chemat,
pe acei ce-au ascultat ce-ai spus
să-i duci mai drept după Isus.

Să laşi un mai frumos îndemn
în orice grai şi-n orice semn,
ca fiii şi urmaşii tăi
să-i vezi mai sfinţi pe-a vieţii căi.

Atunci, pe urma-ţi, fericiţi,
călca-vor mulţi urmaşi iubiţi,
iar Sus, în Cer, la Dumnezeu,
de toţi vei fi cinstit mereu.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.  Amin   (Matei 28:19-20).

ISUS HRISTOS,
Veşnicul şi Unicul Adevăr, Judecător şi Dumnezeu,
Slavă veşnică Ţie!

Pentru Adevărul Tău cel nespus de hotărât
şi pentru Dragostea Ta cea nespus de dulce
cu care Ţi-ai dăruit lumina,
cu care Ţi-ai vărsat sângele
şi cu care Ţi-ai biruit moartea
pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră,
– dar şi pentru Dreptatea Ta cea nespus de aspră
cu care vei judeca neascultarea,
vei pedepsi nelegiuirea
şi vei osândi veşnic fărădelegea
celor ce au dezbinat, au chinuit şi au pierdut
copii ai Tăi şi adunări ale Tale,
– slavă cutremurătoare Ţie!
Pentru mângâierile veşnice pe care le vei da
tuturor celor chinuiţi pentru Numele Tău,
tuturor celor batjocoriţi pentru slava Ta,
tuturor celor condamnaţi pentru libertatea Ta
şi tuturor celor ce au fost în vreun fel năpăstuiţi pentru Tine,
– dar şi pentru plata pe care o vei da chinuitorilor,
pentru osânda dreaptă pe care o vei da celor asupritori
şi pentru pedepsirea celor care au condamnat nevinovăţia,
au spurcat neprihănirea,
au sugrumat conştiinţele,
au întemniţat Adevărul,
au batjocorit Jertfa
şi au călcat în picioare sângele sfinţilor Tăi,
– slavă înfricoşată Ţie!
Pentru Cerul cel strălucitor – răsplata chinuiţilor Tăi,
dar şi pentru Iadul cel întunecat – plata celor chinuitori,
amândouă la fel de drepte,
Slavă veşnică Ţie,
Dumnezeul, Judecătorul şi Adevărul Unic şi Veşnic,
Isus Hristos! Amin.

SĂ NU UIŢI LEGĂMÂNTUL

Să nu uiţi legământul, să nu ţi-l uiţi, îţi spun,
c-ai să-l regreţi odată plângând ca un nebun
şi-ai să alergi odată topindu-ţi ochii goi,
– dar dragostea zdrobită în veci n-o-nvii napoi.

Să nu-ţi uiţi datoria spre Sfântul Dumnezeu,
că nu-i o altă vină s-o ispăşeşti mai greu
şi-ai să boceşti odată cu sufletul arzând,
dar vremea cea trecută n-o mai întorci nicicând.

Să nu uiţi aşteptarea acelor care plâng,
că ai s-o simţi odată arzându-ţi sânul stâng
şi-ai ocoli pământul să-l poţi afla pe-acel
ce ţi-ar ierta păcatul, să poţi scăpa de el.

Să nu uiţi niciodată ce-i unic şi divin,
căci toată viaţa-n urmă ţi-o vei scălda-n venin,
dorindu-ţi orice moarte pe zi de mii de ori,
nici îndurând viaţa, dar nici putând să mori.

Ci ţine-ţi legământul şi dragostea frumos,
aşa să mergi cu ele în faţa lui Hristos;
când mulţi se duc spre iadul amarelor mustrări,
tu nalţă-ţi legământul spre veşnice cântări.

CINE-ŞI PIERDE…

Cine-şi pierde mâna dreaptă
cum mai face-o cruce?
Cine-şi pierde soţul vieţii
jugul cum şi-l duce?
Cine-şi pierde ochiul, oare,
lumea cum s-o vadă?
Cine-şi pierde legământul
cine-o să-l mai creadă?

Cine un genunchi şi-l pierde
cum să se mai roage?
Cine-şi pierde calea dreaptă
spre ce urmă trage?
Cine-şi pierde părtăşia
dulce-a rugăciunii
cine-l va scăpa din groaza
căilor minciunii?

Cine-şi pierde limpezimea
inimii din sine,
cu ce, Doamne, să mai vină
fericit spre Tine?
Cine-şi pierde-aripa sfântă
cum o să mai zboare?
Cine şi le pierde toate,
Doamne, greu mai moare…

 

ZILE ŞI ADEVĂRURI  ISTORICE

Fragment

Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos a spus: „Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez“ (Ioan 5:17).
Tot ce se petrece în lume – văzut sau nevăzut, cunoscut sau necunoscut, mai direct sau mai indirect – cu oricare dintre oameni în parte sau cu toată omenirea la un loc, este întru totul numai urmarea lucrării acesteia pe care o face Dumnezeu. El lucrează liniştit sau puternic, frumos sau cutremurător, cu bunătate sau cu asprime, cu milă sau cu judecată, mângâietor sau dureros – după un plan plin de înţelepciune, de dragoste şi de dreptate, dar desăvârşit şi neschimbat, răsplătind fiecăruia la vremea sa şi potrivit faptelor sale.

 

Oamenii zic: întâmplarea a făcut… Sau: aşa i-a fost soarta. Sau zic: neprevăzutul, ori destinul, ori hazardul; dar cei ce vorbesc aşa nu ştiu că nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Că soarta nu este oarbă, că neprevăzutul nu vine de la sine… Că destinul, că hazardul, că întâmplarea despre care vorbesc ei sunt numai uneltele şi mijloacele prin care lucrează Dumnezeu spre răsplătirea sau pedepsirea fiecărui om – sau familii, sau popoare – potrivit căilor şi faptelor acestuia sau acestora, la vremea măsurată, când trebuia să vină asupra sa urmările acestor căi şi ale acestor fapte.

 

Odată stăteam de vorbă cu cineva despre căile tainice ale acestor judecăţi şi răsplătiri ale lui Dumnezeu. La un moment dat al discuţiei noastre, acel om a strigat plin de uimire: „Dacă într-adevăr Dumnezeu, Această Fiinţă Supremă, există, atunci El sau Ea – Fiinţa Aceasta – trebuie să fie extraordinar de înţeleaptă, de iubitoare, de severă şi de puternică… De o înţelepciune, de o iubire, de o severitate şi de o putere cum noi, oamenii, niciodată nu ne-o vom putea închipui…“
Da, aşa este! Şi, datorită acestei nepriceperi a noastre, noi nu ne putem explica cele mai multe din lucrările acestei extraordinar de mari Înţelepciuni a lui Dumnezeu, care uneori ne izbesc mintea şi inima ca nişte lovituri nimicitoare. Ori ca nişte taine care ne uimesc şi pe care nu ni le putem explica şi îndreptăţi.

 

Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încor¬porându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Isus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.

 

Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.“ Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului…

(Geneza 2:15).

 

Dintr-o astfel de stare, omul spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Pot totul în Hristos“, pentru că acel contact cu Dumnezeu l-a făcut strălucit şi strălucitor. A îndepărtat zidul despărţitor, a spart coaja firească ce împiedica lumina, închidea orizontul, încătuşa mintea, sugruma duhul, şi întreagă fiinţa omului s-a eliberat biruitor, definitiv şi total. Atunci dintr-o dată înţelegi, poţi, ştii, zbori.

 

Din clipa aceasta nu mai există pentru tine întâm¬plare ori mister, ori soartă, ori destin, ori neprevăzut, ori surpriză… Există numai o luminoasă şi cutremurător de clară înlănţuire logică şi înţeleaptă de urmări şi răsplătiri normale ale faptelor şi căilor văzute ori nevăzute, pentru noi – dar văzute şi ştiute în totul, pentru El.
Nimic nici nu s-a pierdut într-adevăr, nici nu se pierde. Ci totul numai se transformă. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă – rea sau bună – se transformă în plată rea ori în răsplată bună. În urmare nefericită ori în binecuvântare divină. În chin ori în bucurie, potrivit păcatului ori harului pus în gândul, în cuvântul ori în fapta noastră, pentru noi ori pentru urmaşii noştri, după cum iarăşi este scris: binele sau răul se răsplăteşte până şi într-un îndelungat neam de urmaşi…

Numai prin lumina acestor adevăruri putem înţelege şi înlănţuirea marilor evenimente istorice care s-au petrecut şi se vor mai petrece şi cu Neamul nostru şi cu Biserica noastră… Cele fericite – ca urmare a credinţei înaintaşilor noştri, a suferinţelor, a jertfelor şi a luptei lor atâtea secole şi cu atâtea nedreptăţi. La împlinirea vremilor de suferinţă şi a măsurii de jertfă, Dumnezeu ne-a dăruit independenţa noastră naţională pentru care se aduseseră aceste cumplite suferinţe şi jertfe… Răsplata primită era pe măsura preţului dat pentru cucerirea ei. Pentru că nimic nu se primeşte gratuit. Totul se plăteşte exact cu preţul normal, cerut după valoarea sa.
Tot aşa este şi cu nenorocirile, ca urmare a uitării şi neascultării de Dumnezeu. Ca urmări ale păcatului, ale necredinţei şi ale fărădelegilor noastre, ca neam şi Biserică. Fiindcă şi acestea se plătesc – la vremea scadenţei lor – exact cu preţul normal, stabilit de către Dreptatea şi Sfinţenia lui Dumnezeu şi arătat limpede în Cuvântul Său Sfânt şi în istorie. Amândouă acestea, la fel de cutremurătoare.

Îndată după câştigarea independenţei noastre naţionale cu strângerea tuturor provinciilor româneşti între hotarele libere ale aceleiaşi ţări, Dumnezeul nostru Bun a dorit să ne dea şi independenţa noastră sufletească de sub robia păcatelor ce ne stăpâneau încă mai tirane şi mai nemiloase decât stăpânirile opresoare din trecut.

 

Şi Domnul Dumnezeul părinţilor noştri făcea aceasta prin minunea ivirii în Biserica şi credinţa noastră străbună a mişcării evanghelice Oastea Domnului, acest curent viu şi puternic de renaştere şi înnoire duhovnicească în Biserica şi a poporul nostru. O astfel de Lucrare Profetică era un miracol unic în ortodoxie, aducând în viaţa decăzută, formalistă şi adormită a Bisericii o trezire evanghelică, fericită şi vie. Iar în întunericul vieţii poporului nostru, soluţia unui salt salvator, moral, social şi spiritual de o unică însemnătate istorică.

Despre începuturile, ca şi despre însemnătatea acestei mişcări evanghelice în credinţa şi viaţa Bisericii şi a Naţiunii noastre, am vorbit mai pe larg în alte locuri şi cu alte ocazii. Dar pentru că cele ce vor urma în această carte se vor ocupa mai îndeaproape tocmai de trei adevăruri foarte însemnate ale Oastei Domnului, socotim folositor să prezentăm foarte pe scurt şi aici unele date privitoare la începuturile ei, ca şi la desfăşurarea evenimentelor mai însemnate din viaţa acestei Mişcări. Mai ales pentru faptul că puterile care luptă contra Voii lui Dumnezeu au scornit cu răutate tot felul de minciuni, atât cu privire la viaţa şi intenţiile profetului sfânt – Părintele Iosif Trifa, prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare duhovnicească – cât şi cu privire la istoria ei, la scopurile sale, precum şi la desfăşurarea marilor evenimente din ea. Aceste minciuni continuă să se răspândească oficial şi astăzi, înşelând minţile celor necunoscători sau neinformaţi şi menţinând în jurul acestei curate Lucrări a lui Dumnezeu o atmosferă ostilă şi dubioasă.
Avem o mare şi sfântă datorie faţă de Adevăr să spulberăm aceste minciuni oficiale şi interesate şi să denunţăm această conspiraţie făţarnică şi răuvoitoare ţesută în jurul acestei sfinte Lucrări şi împotriva ei de către propaganda răuvoitoare a vrăjmaşului satana, care a procedat şi în cazul Oastei Domnului ca şi în cazul Învierii Mântuitorului Isus. Când adevărul Învierii a ieşit la lumină, fariseii au dat mulţi bani soldaţilor, să spună că trupul lui Hristos a fost furat din mormânt pe când dormeau ei… Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei – spune Evanghelia – până în ziua de astăzi (Matei 28:11-15).

 

Exact acest procedeu l-a întrebuinţat satana şi-l întrebuinţează şi astăzi faţă de adevărul Oastei Domnului, atât printre oficialităţile clericale ostile Adevărului, cât şi între alţii. Şi foarte mulţi cad victime acestei curse, fără să cerceteze cu bună-credinţă şi seriozitate adevărul cu privire la problema pe care o condamnă fără s-o cunoască. Şi împotriva căreia dau sentinţe vinovate fără măcar a cerceta cât de puţin ce este şi ce vrea în definitiv această Lucrare.
Aceşti oameni – unii dintre ei chiar cu pretenţii mari – îşi permit să facă afirmaţii revoltător de răuvoitoare şi vrăjmaşe, de false şi tendenţioase cu privire la istoria, la originea şi scopurile Oastei Domnului. La cauzele conflictului ivit îndată după începuturile ei între Părintele Iosif Trifa şi mitropolitul de atunci al Sibiului, Nicolae Bălan.
Dar Dumnezeu şi Adevărul vor face odată dreptate atât profetului şi martirului Său prin care a făcut Lucrarea aceasta a Oastei Sale, cât şi acestei Lucrări, care este şi ea tot un profet şi un martir.
Pe Părintele Iosif, autoritatea clericală din vremea lui l-a învinuit şi l-a martirizat din gelozie şi răutate, până la moarte şi până după moarte.

 

 

Dar prin Lucrarea Oastei Domnului rămasă după el, care creşte şi rodeşte tot mai frumos şi mai puternic nu numai în Biserica noastră şi în poporul nostru, ci depăşind cu mult hotarele acestora, Dumnezeul cel Viu şi Adevărul Lui cel Strălucitor dau o luminoasă dovadă pentru el şi pentru cauza Sa, prin triumful şi izbânda pe care le dau acestei Lucrări Biruitoare.
Să fie şi această carte, ca şi adevărurile pe care le consemnează ea, încă o dovadă strălucită despre Adevărul şi valoarea acestui om şi a acestei Lucrări profetice şi divine, pentru ca toţi cei de bună-credinţă să aibă în ea un îndreptar fericit în cunoaşterea şi orientarea lor asupra acestei Lucrări.
Iar pentru cei care şi după cunoaşterea acestor adevăruri – din lăuntrul sau din afara noastră – vor continua să facă dezbinarea sau să răspândească minciuna, cartea aceasta, scrisă de mâna şi de conştiinţa unuia care a fost martor credincios şi adevărat al tuturor acestor lucruri descrise în ea, să fie o mărturie acuzatoare acum şi în Ziua Judecăţii Celei Înfricoşate a lui Isus Hristos, ale Căruia sunt această Lucrare şi acest Adevăr.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Amin.

 

FRUMOSUL ÎNCEPUT ŞI  DESFĂŞURAREA LUI

Domnul Dumnezeul nostru, îndurându-Se de toate jertfele şi rugăciunile părinţilor şi strămoşilor noştri credincioşi, la sfârşitul Primului Război Mondial din 1914-1918, a dăruit ţării noastre independenţa naţională. Toate cele zece provincii româneşti s-au unit pentru prima dată într-o singură ţară liberă şi independentă, sub numele de „România Mare“.
Dar totdeauna o mare bucurie aduce şi o mare îngrijorare. Se împlinise un mare gând, dar se iviseră altele. Scăpase ţara oarecum de vrăjmaşii din afară, dar rămăseseră vrăjmaşii dinăuntru. Iar aceştia s-au dovedit a fi şi mai primejdioşi. Vrăjmaşii din afară nu ne putuseră nimici fiinţa noastră pământească, dar cei dinăuntru lucrau puternic la nimicirea fiinţei noastre spirituale. Primejdia aceasta este de o mie de ori mai mare. Când vrăjmaşul trupesc te învinge, îţi face un rău mic din care te ridici iarăşi (de câte ori ne-am ridicat noi în istoria noastră!). Dar când vrăjmaşul sufletesc te învinge, acesta îţi face răul cel mai mare, din care se poate să nu te mai ridici niciodată.
Marile războaie, cu frământările şi împrăştierile lor de oameni, cu spaimele şi distrugerile lor, au cutremurat întotdeauna adânc sufletele oamenilor şi ale popoarelor, înmulţind păcatele, mărind urile, tulburând adânc viaţa tuturora. Şi aceste nenorociri, după acest război, s-au răsfrânt adânc şi asupra ţării noastre.
Pentru liniştirea şi aşezarea treburilor în ordinea cea nouă şi în ţara cea nouă, toate capetele luminate ale Neamului şi ale Bisericii se gândeau atunci la o mulţime de iniţiative bune şi căutau căile cele mai potrivite pentru a se ajunge cât mai grabnic şi cât mai bine la îndreptarea relelor războiului. Şi la aşezarea unei vieţi paşnice şi sănătoase în toate ţinuturile ţării.
Ardealul, care cuprindea cea mai mare întindere teritorială dintre toate ţinuturile alipite la patria-mamă, avea cel mai mare număr de străini şi de primejdii. De aceea avea şi cea mai mare nevoie şi de măsuri bune.
Printre aceste prime măsuri bune care trebuia luate spre îndreptarea adevărată a lucrurilor era nevoia unei puternice evanghelizări. Se dovedise limpede, din viaţa altor popoare aflate în astfel de mari răscruci istorice, că singură Evanghelia lui Hristos este în măsură să schimbe şi să îmbunătăţească profund stările şi sufletele oamenilor. Iar dacă se schimbă spre bine sufletele, toate celelalte se schimbă şi se rezolvă de la sine, frumos şi fericit.

Deci prin anul 1921, în plină frământare, când încă nu se liniştiseră apele lumii şi nici agitaţiile din afară în jurul hotarelor ţării noastre, a fost convocată la Mitropolia Sibiului – care era centrul religios al Bisericii Ardealului – o consfătuire numită biblică. Au luat parte la ea cei mai aleşi oameni de răspundere de atunci, clerici şi laici, spre iniţierea unor măsuri practice pentru însănătoşirea vieţii şi activităţii unite a Bisericii şi a mirenilor. În folosul ridicării morale şi materiale a Poporului nostru şi a Credinţei noastre. Îndeosebi în Ardeal.
Printre acele măsuri bune pe care ei le-au crezut potrivite pentru împrejurările de atunci, la un loc de frunte s-a văzut nevoia înfiinţării unei puternice gazete religioase pentru popor. Fiindcă nici un alt mijloc de îndrumare a mulţimilor nu este mai puternic şi mai rodnic decât cuvântul scris. Gazeta şi cartea bună sunt un sfătuitor care, dacă intră în casa omului, nu mai iese până ce îl face şi pe om luminat, harnic şi cumpătat. Cuvântul vorbit, cât ar fi de bun şi de frumos, după o zi, două, se uită. Dar cuvântul scris nu. El stă acolo şi lucrează până ce aduce rod.
Însă o gazetă bună nu o poate scrie oricine şi nu se poate scrie oricum. Căci dacă este nevoie ca un cuvânt vorbit o dată să fie cinstit şi adevărat, ca să poată fi crezut şi urmat, apoi cuvântul scris trebuie să fie găsit de o sută de ori mai cinstit şi mai adevărat. Atunci aşa se ştia. Atunci cărţile şi revistele erau aşa de rare ca banii buni. De aceea aveau şi crezare, şi preţ.
Mai târziu, după ce s-au înmulţit toate, au început, ca banii de inflaţie, să-şi piardă şi crezarea, şi valoarea.
Pentru a scrie o gazetă bună şi o carte bună, se cereau pe atunci trei mari condiţii: întâi credinţă, apoi talent, apoi curaj. Credinţă pentru misiunea ta, talent pentru cititorii tăi, apoi curaj pentru greutăţile mari care ţi se puneau în faţă din toate părţile. Atunci nici o gazetă bună pentru popor nu pornea dintr-o iniţiativă şi organizare oficială. Toate gazetele şi cărţile pentru popor erau redactate şi răspândite de nişte persoane sau instituţii bisericeşti ori particulare la care lucrau cu însufleţire câte unul sau doi, sau trei „nebuni“ care se topeau luminând, ca Eminescu ori Coşbuc, ori Slavici, ori atâţia alţii ca ei, pentru luminarea celor mulţi.
Mai ales darul scrierii este un dar ales. Poate cel mai ales şi cel mai rar dintre daruri. Căci vorbitori pot fi oricâţi, dar scriitori adevăraţi n-au fost niciodată mulţi. Mai ales pentru popor, nu oricine poate să scrie în aşa fel, încât să fie citit totdeauna şi de către toţi, cu folos şi cu plăcere. Trebuie să ai nu numai talent şi cunoştinţe, ci şi un vocabular simplu, cald, corect şi clar, spre a fi înţeles şi cuceritor pentru inimile celor cărora le scrii.
Pe atunci, cartea şi gazeta bună am spus că erau foarte rare şi foarte scumpe, dar şi mijloacele de cumpărare ale poporului erau foarte reduse. Trebuia să fie nespus de bine scrisă o carte ori o gazetă pentru ca ea să găsească răsunet în ţară şi să se poată vinde. Condiţiile sociale, materiale, financiare erau foarte grele, iar banul de cumpărare se procura cu nespus de mare greutate, mai ales de către ţărani şi muncitori, care formau 80-90 la sută din populaţia ţării. O gazetă pentru popor nu putea trăi fără abonaţi, iar abonaţi nu găsea decât dacă era scrisă nu numai cu un cuprins atât de felurit câte preocupări avea atunci poporul lipsit şi răvăşit de crize, de boli, de sărăcie şi de analfabetism, ci să fie şi un scris deosebit de dăruit, de cuceritor şi de interesant, spre a vedea omul că merită greul sacrificiu material al unui abonament.

Pentru scopurile Mitropoliei Ardealului, gazetă se găsea, hârtie şi tipar, de asemenea… O instituţie ca aceasta putea orice.
Şi cititori s-ar fi găsit până la urmă. Dar cel mai greu de găsit era omul înzestrat de Dumnezeu cu talent şi cu suflet în stare să dea viaţă gândurilor şi iniţiativelor. Nu-i greu să faci planuri frumoase, ci greu este să le realizezi frumos. Poate să fie un gând cât de bun, dar dacă nu se găseşte omul care să-şi îngroape în realizarea acestui gând sufletul său, lacrimile sale, sudoarea şi sângele său, odihna şi sănătatea sa, nu se va alege nimic din tot acest gând, din toată această iniţiativă, oricât de bună şi frumoasă ar fi ea. Câte iniţiative bune n-au fost, dar dacă n-a fost „nebunul“ binecuvântat de Dumnezeu care să le dea mintea şi inima lui, puterea şi viaţa sa, nu s-a ales nimic din ele nici în trecut, nici în prezent şi nici în viitor.

Dar când vine vremea împlinirii unui gând al lui Dumnezeu, atunci iniţiativele omeneşti şi conjuncturile întâmplărilor istorice vin în întâmpinarea acestui gând divin şi atunci omul potrivit (de Dumnezeu) vine la locul potrivit (de împrejurări).
La gândul binecuvântat al gazetei religioase prin care Dumnezeu vroia să facă o lucrare binecuvântată, El a adus şi omul binecuvântat prin care să se realizeze aceasta. Căci, în planul îndurării Dumnezeieşti, această Lucrare era menită să fie mijlocul prin care să se facă saltul mântuitor al Poporului nostru spre Lumină. Şi al Bisericii noastre spre Viaţă.

În vremea aceea, la Vidra de Sus, satul din Munţii Apuseni al eroului Avram Iancu, preoţea de zece ani Părintele Iosif Trifa, care fusese căsătorit în 1911 cu o nepoată a eroului, Iulia Iancu. Din căsătoria lor se născuseră patru copii, dintre care trei muriseră în primii ani ai vieţii lor. Ultimul copil, o fetiţă, murise în acelaşi timp cu mama ei, Iulia, în primăvara anului 1919, secerată de epidemia de gripă care bântuia atunci peste tot.
Rămas singur, doar cu copilaşul său, Titus, născut în 1916, Părintele Iosif Trifa îşi împlinea în chipul cel mai jertfitor slujba sa de părinte şi îndrumător al unora dintre cei mai nefericiţi şi mai săraci fii ai ţării noastre, moţii, locuitorii Munţilor Apuseni, neamul martirilor Horea şi Iancu. Încă din anii studenţiei sale la Beiuş, apoi la Arad şi Sibiu, tânărul Iosif Trifa a dat dovada unui suflet mare şi a unui viguros talent de scriitor religios pentru popor. De-a lungul anilor săi de student, apoi de învăţător şi preot, el s a devotat scrisului religios şi activităţilor folositoare poporului, cu toată fiinţa sa. A colaborat la toate gazetele şi revistele care apăreau atunci atât în Ardeal, cât şi în Vechiul Regat, afirmându-se ca unul dintre cei mai harnici şi mai talentaţi militanţi pentru trezirea şi renaşterea sufletească a Bisericii şi Poporului nostru.
Fiind astfel cunoscut şi apreciat peste tot ca omul cel mai înzestrat cu talent şi cu spirit de sacrificiu pentru această cauză sfântă, toate părerile de la Mitropolia Ardealului, în frunte cu a mitropolitului Bălan – şi el tânăr ales! – s-au oprit asupra Părintelui Iosif, socotindu-l ca pe cel mai potrivit a fi chemat şi a i se încredinţa conducerea şi scrierea viitoarei gazete religioase pentru popor…

 

Şi astfel, la 1 ianuarie 1922, apăru primul număr din Lumina Satelor, gazeta săptămânală pentru popor redactată de preotul Iosif Trifa şi editată de Mitropolia Ardealului din Sibiu.
Un an întreg a apărut săptămânal această gazetă în 6, 8, 10, 12 pagini, scrisă aproape în exclusivitate de redactorul ei, care se dovedea cu plinătate că era omul providenţial pentru misiunea aceasta.
Tot materialul care alcătuia gazeta, privitor la absolut toate cele ce interesau cercul larg de cititori cărora li se adresa, era scris de el în felul cel mai competent şi mai atrăgător. Toţi anii săi, trăiţi în mijlocul sărăciei şi al ţărănimii, îl făcuseră să cunoască până la adâncimea lor toate nevoile şi preocupările celor mai largi pături ale poporului nostru. Cu spiritul lui fin şi cu inteligenţa lui sclipitoare, cu dragostea lui adâncă faţă de popor şi cu înflăcărata lui credinţă în Dumnezeu, el a făcut din gazeta pe care o însufleţea cu toată fiinţa o tribună a dragostei lui de Dumnezeu şi de popor, un stâlp de foc călăuzitor prin întunericul şi pustiul vremilor şi stărilor acelora, spre ţelul salvării naţionale.
În noaptea Anului Nou 1923, el îşi făcea cutremurat şi temător bilanţul anului de muncă şi de luptă la gazeta aceasta, când pe sub fereastra zbuciumului său se perindau răcnetele chefliilor şi înjurăturile beţivilor petrecând de revelion… „Ce trecere – gândea el – dintr-un an în altul este aceasta!…“ Atunci s-a petrecut în sufletul şi în viaţa lui cruciala transformare.

 

„M-am prăbuşit – spune el – în faţa lui Dumnezeu zdrobit de durere şi copleşit de ruşine şi de neputinţă. Satana îşi bătea joc în cel mai grozav fel de toată lupta şi truda mea de a îndrepta şi de a salva acest popor robit şi orbit de păcatele care îl duc la pierzarea şi nimicirea atât trupească, cât şi sufletească. Şi cele două mai mari şi mai ruşinoase dintre aceste păcate sunt beţia şi înjurătura.
M-am predat lui Dumnezeu din nou şi puternic, cu legământ şi rugăciune să încep o muncă şi o luptă mai hotărâte împotriva păcatelor, mai ales împotriva beţiei şi a sudălmii, care în chip deosebit macină viaţa şi degradează sufletul poporului nostru, înjosind credinţa şi batjocorind Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu… Urmarea a fost apariţia, în numărul de Anul Nou 1923 al gazetei Lumina Satelor a unei înflăcărate şi puternice chemări către toţi fiii Bisericii şi ţării noastre la o sfântă hotărâre de luptă contra beţiei şi sudălmii. Fiecare cititor care adera la această chemare trebuia să iscălească un model de hotărâre şi un angajament ca un legământ de lupă contra acestor două păcate, în special, şi a tuturor celorlalte, în general.

 

Cu această Hotărâre se înfiinţa noua mişcare de luptă contra păcatului şi de renaştere la o nouă viaţă duhovnicească, la o schimbare totală a vieţii, la naşterea din nou în Hristos, care avea să primească în curând numele de Oastea Domnului, în înţelesul că cei înrolaţi în ea duc o luptă sufletească împotriva păcatului şi răului în primul rând din viaţa lor însăşi, apoi din a semenilor lor şi din a întregii societăţi.
Cu numerele imediat următoare, au început să curgă spre redacţie adeziunile şi cererile de înscriere în noua mişcare spirituală a unui număr tot mai mare şi tot mai larg de suflete predate lui Hristos.
Tot acest început, în ideea lui şi în felul concretizării sale, a fost pe de-a-ntregul o inspiraţie momentană şi divină, primită direct de la Dumnezeu de către omul şi alesul Său care îşi zidea lângă Jertfa lui Hristos propria lui fiinţă, la temelia construcţiei pe care o începea.
Nimeni altcineva din afara acestei cămăruţe – inclusiv mitropolitul orgolios şi răzbunător, care şi-a pretins mai târziu pentru sine tot meritul înfiinţării Oastei Domnului – nimeni deci altcineva n-a avut nici un merit şi nici o contribuţie la toată această iniţiativă… Şi ani de zile după asta, nici la munca pentru realizarea ei.
Încurajat de însufleţirea participării masive a celor chemaţi şi hotărâţi pentru marea luptă a Oastei Domnului, Părintele Iosif Trifa a continuat, adâncind şi lărgind, învăţătura şi metodele de muncă şi de luptă ale mişcării iniţiate de el.

 

Fireşte, tot timpul acesta, el activa ca preot al Bisericii, slujind la rând cu ceilalţi în catedrala mitropolitană, împlinind şi funcţia de director al Orfelinatului ortodox din Sibiu.
Trezit şi luminat de Duhul lui Dumnezeu, nu putea înţelege şi accepta îngheţarea vieţii bisericeşti numai în formele fără trăire şi în rânduielile fără viaţă. În înstrăinarea totală de Evanghelia vie poruncită de Hristos, trăită de primii creştini şi cerută de Părinţii noştri …

 

"Nu învăţătura trebuie schimbată – zicea el – ci viaţa. Nu biserica trebuie lăsată, ci păcatul. Şi în primul rând noi, preoţii Bisericii şi fiii ei cei mai conştienţi, trebuie să facem pasul cel mare: s-o rupem cu păcatul şi să ne unim cu Hristos…"
Iarăşi, din proprie iniţiativă şi numai cu inspiraţia de Sus, de la Duhul lui Dumnezeu, a fost dat – după cum am spus – şi numele acestei mişcări de trezire duhovnicească "Oastea Domnului". În înţelesul că cei care fac parte din ea au declarat un război deschis şi necruţător lui satan şi păcatului şi s-au înscris într-o Oaste sfântă a lui Hristos, pentru biruinţa Lui asupra celui rău. Şi pentru izbânda Evangheliei vii asupra formalismului mort. Lupta aceasta trebuia fiecare ostaş s-o înceapă în propria sa viaţă şi după aceea în a celorlalţi semeni până la mântuirea tuturor.
În curând, pentru noua Oaste au fost date şi îndrumări şi fixate şi nişte reguli practice de viaţă şi de muncă duhovnicească.
S-au constituit adunări cu program religios format din rugăciuni, citiri din Biblie şi cântări religioase bisericeşti şi laice.
S-a iniţiat îndată, de la început, cântarea şi poezia religioasă laică, ceea ce era un început cu totul nou, aceasta nemaiexistând în poporul nostru până atunci. Şi s-a încurajat rugăciunea liberă, în duh.

Adunările Oastei Domnului erau încă de la început de trei feluri: adunări de evanghelizare, care se ţineau duminica după-masă în biserici, în şcoli sau cămine culturale, libere atunci pentru orice astfel de manifestări cu caracter moral ori cultural pentru popor. Apoi adunările de şcoală biblică, într-o seară din săptămână, cu scopul cercetării şi adâncirii Bibliei. Şi, în urmă, adunări de rugăciune, de asemenea, într-o altă seară de peste săptămână, aleasă după împrejurări, de obicei vineri ori sâmbătă seara.
În cele mai multe locuri aceste adunări erau conduse de preotul locului care era în fruntea ostaşilor, ajutându-i şi îndrumându-i cu dragoste şi bunăvoinţă.
Pentru a se da întregii Mişcări un caracter mai activ s-au creat steaguri pentru fiecare adunare cu un anumit fel de imagini şi de inscripţii. La adunările mai mari pe centre sau pe ţară, fiecare adunare mergea cu steagul ei în frunte, iar în urma steagului mergeau încolonaţi frumos întâi fraţii, apoi surorile, cântând.
S-a mai iniţiat o medalie în formă de cruciuliţă, având pe ea inscripţia biblică: „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos, în Oastea lui Isus“ (2 Timotei 2, 3).



Această medalie se primea de către fiecare ostaş sau ostaşă în momentul depunerii legământului său de intrare în Oastea Domnului şi se purta pe piept în orice împrejurare, ca o dovadă văzută atât pentru sine, cât şi pentru alţii că face parte hotărât din Oastea Domnului Isus.
S-a pornit energic de la început pentru înlăturarea totală a alcoolului şi a obiceiurilor rele şi păgâneşti din toate datinile şi practicile noastre religioase şi de cult ca: botezuri, nunţi, aniversări, privegheri, hramuri, înmormântări, parastase etc., îmbibate până atunci de alcool. Un nou şi creştinesc fel de a le sărbători pe acestea s-a statornicit peste tot unde erau ostaşi, ca în vremea primilor creştini, după Cuvântul cel Sfânt al Scripturii.
S-au iniţiat concursuri cu premii în bani şi cărţi pentru noi poezii şi cântări religioase. Pentru stimularea citirii Bibliei şi pentru răspândirea cărţilor şi foilor religioase în arii cât mai largi.
Au început să se tipărească serii de cărţi cu conţinut evanghelic-mobilizator în lupta contra păcatului, la preţul cel mai scăzut, pentru a putea fi citite de oricine. Astfel, prin orice fel de mijloace se urmărea pătrunderea cât mai largă şi mai adâncă în toate sufletele, chemarea şi hotărârea pentru Hristos.

Lucrul acesta a plăcut, desigur, tuturor bunilor preoţi şi creştini, fiindcă acest impuls puternic şi nou de vieţuire era dorit de orice suflet temător de Dumnezeu şi iubitor de voia Lui. Şi era atât de necesar statornicirii unei vieţi sănătoase în familii şi la ţară.

 

Dar, fireşte, acest lucru n-a plăcut deloc celor care iubeau lumea şi cărora le plăceau stările de lucruri rele şi încurcate. Astfel că din primele zile, deodată cu lupta Oastei pentru stârpirea obiceiurilor rele, s-a pornit şi lupta împotriva ei de către cei ce ţineau la aceste obiceiuri, în special la alcool.

 

Şi dacă din Biserică a pornit lupta cea bună, tot din Biserică a pornit şi lupta cea rea. La fiecare izbândă a Oastei Domnului pentru Hristos, i se răspundea cu o lovitură din partea celor care apărau păcatul şi luptau pentru menţinerea puterii şi a robiei lui. Suflul de viaţă nouă şi de primenire biblică i-a întărâtat pe mulţi şi i-a ridicat cu toată împotrivirea să zdrobească frumosul vlăstar încă de la început. Cele mai grele atacuri şi mai mari împotriviri au venit din partea unor anumiţi clerici mai mari şi mai mici. În primii ani, mitropolitul Bălan, ca unul care avusese şi el în vremea conferinţei biblice frumoase iniţiative pentru reanimarea vieţii culturale şi religioase în Ardeal, s-a ridicat pe faţă în apărarea Oastei Domnului şi a Părintelui Iosif, însuşindu-şi iniţiativa aceasta, mai ales şi pentru că, pornind din mitropolia lui, Oastea era o frumoasă floare cu care îi plăcea sa-şi împodobească mândria şi persoana sa.

 

 

Dar ceva mai târziu, când Oastea a trecut hotarele Ardealului şi ale mitropoliei, întinzându-se în toată ţara, apoi trecând şi hotarele ţării şi răspândindu-se până la marginile lumii, situaţia scăpând de sub controlul său şi văzând că pomul Oastei îşi întinde ramurile până prea departe, mitropolitul a devenit gelos şi s-a îmbolnăvit de invidie. Mai ales şi pentru că anturajul lui linguşitor şi ostil Părintelui Iosif şi acţiunii sale, se străduia să-i strecoare neîncetat mitropolitului otrava acestei gelozii şi a acestei invidii.

 

Felul cel rău în care se petreceau înainte toate serviciile religioase în popor, îmbibate de alcool, devenise o „tradiţie“ plină de avantaje materiale şi de destrăbălări păgâneşti plăcute tuturor celor păcătoşi. La acestea, toţi aceştia ţineau atât de mult, încât, atunci când a venit noul fel cuviincios şi înfrânat cu renunţarea la ele, cei ce le apărau au sărit ca arşi, ridicând pumnii şi ciomegele ca să apere „tradiţia bisericească“ şi „obiceiurile strămoşeşti“. Acestea durează de mii de ani – ziceau ei – iar acum, iată, sunt ameninţate să fie părăsite. Se dezbină Biserica! strigau toţi aceştia, verbal şi în scris. Se strică tradiţia! Se calcă rânduiala din strămoşi, se face schismă, erezie, sectă! Opriţi pe preotul Trifa! Încetaţi cu Oastea! Afară cu stricătorii datinilor noastre!…
La astfel de instigări ale preoţilor împotrivitori, prin unele părţi, oamenii şi autorităţile locale s-au ridicat cu ciomege şi cu măsuri jandarmereşti contra preoţilor şi a laicilor ostaşi.

 

Nenorocirea cea mare a fost însă că mai-marii poporului şi ai Bisericii, care trebuia să vadă mai departe înainte ce perspective frumoase şi fericite se deschideau prin Oastea Domnului viitorului nostru, n-au înţeles mesajul ceresc şi salvator ce ni se trimisese. Şi, în loc să-şi înfieze Oastea, au lepădat-o. Atât pe linie bisericească, cât şi pe linie statală, au început să curgă măsurile restrictive şi ordinele ostile. În loc să înţeleagă rostul divin şi salvator al acestei Lucrări duhovniceşti, au primit de-a gata învinuirile vrăjmaşilor ei vicleni şi interesaţi. Şi, fără nici un discernământ al răspunderii şi al datoriei pe care o aveau în locul şi în vremea lor, fără să cerceteze cu seriozitate şi înţelepciune nimic, au călcat în picioare şi au dispus să se zdrobească totul.

La Mitropolia Sibiului, unde era centrul Oastei, tabăra ostilă Părintelui Iosif Trifa, din anturajul mitropolitului, lucra cu hărnicie, aţâţându-i gelozia şi răzbunarea, învinuind Oastea că este o schismă, o sectă, o dezbinare, iar pe Părintele Iosif, că are ambiţii de mărire lumească, tendinţe de îmbogăţire, gânduri de sectarism.
Astfel au hotărât în ascuns lichidarea Părintelui Iosif şi nimicirea Oastei Domnului. Dar totul trebuia pregătit cu grijă, să nu se vadă în afară nimic bănuitor. Astfel au pregătit un proiect de statute oficiale care îngrădea şi nimicea orice activitate vie şi sănătoasă a Oastei, punând-o sub cel mai strict şi ucigaş control oficial.
Prin aceste statute, Părintele Iosif era înlăturat imediat şi definitiv de la îndrumarea Oastei pe care o crease şi îndrumase de doisprezece ani. I se lua tot avutul său moral şi material pus în slujba Domnului şi, practic, Oastea era desfiinţată pentru totdeauna. Aceste statute urma să fie prezentate ca din partea autorităţii bisericeşti pe neaşteptate Părintelui Iosif, pentru a le semna şi el ca iniţiator şi conducător al Oastei.
„Dacă le va semna – ziceau ei – îşi semnează singur moartea lui şi a lucrului său.
Dacă nu le semnează, înseamnă că este un răzvrătit şi un nesupus autorităţii superioare. Prin urmare, putem lua orice măsuri canonice împotriva lui.“
Cursa s-a dovedit destul de şiret pregătită şi Dumnezeu a îngăduit ca lucrurile să meargă după cum plănuiseră ei.
Astfel, la sfârşitul anului 1934, Părintele Iosif a fost convocat la Mitropolie şi i s-a pus în faţă semnarea condiţiilor pregătite fără ştirea sa.
După citirea lor, fireşte că nu le-a putut semna. A cerut un timp de amânare pentru gândire şi clarificare. Dar această ezitare a semnării i s-a considerat, întocmai după cum se urzise, un act de nesupunere şi de trufie „faţă de Biserică“.
Ca un prim pas, a fost demis oficial din toate posturile pe care le deţinea, ( De fapt, Părintele Iosif Trifa, în urma presiunilor şi jignirilor de tot felul, s-a văzut silit să-şi dea demisia din toate posturile oficiale în care se afla, rămânând însă în fruntea Oastei celei dintâi) inclusiv cel de redactor al gazetei Lumina Satelor; şi conducător al Oastei Domnului. La toate protestele sale îndreptăţite, la toate cererile, memoriile şi rugăminţile sale de dezvinovăţire, nu i s-a răspuns decât cu lovituri, cu jigniri şi cu măsuri din ce în ce mai drastice şi mai nimicitoare.
A fost dat în judecata forurilor bisericeşti pentru a fi caterisit.
De-a lungul anilor 1935-1937 a avut trei judecăţi, la cele trei instanţe bisericeşti, două de la Sibiu şi ultima de la Bucureşti.
La toate aceste instanţe, mitropolitul era şi pârâşul şi tot el era şi judecătorul părintelui nevinovat.
La nici una dintre ele, nu s-a ţinut seama de nici un drept şi de nici o apărare a profetului martirizat care de zece ani suferea de două boli istovitoare, având şapte operaţii. Şi în această situaţie era lovit, sărăcit de tot şi târât pe la judecăţi sub cele mai nemiloase ameninţări din partea mitropolitului şi a celorlalţi ierarhi bisericeşti. Autoritatea mitropolitului răzbunător era peste tot atât de mare, încât nevinovatul năpăstuit n-a mai aflat nici o dreptate nicăieri.
De cinci ori a propus Părintele Iosif o convocare pe ţară a celor mai aleşi dintre ostaşii Domnului, care se numărau acum cu sutele de mii, preoţi şi laici, pentru a fi ascultaţi şi ei într-o problemă care-i privea direct. Pentru a fi ascultaţi şi ei cu privire la problemele Oastei Domnului şi a se ţine seamă şi de părerea lor în propria lor cauză discutată între conducătorul Bisericii şi conducătorul Oastei.
Dar autoritatea samavolnică a dispreţuit cinic toate aceste propuneri, trecând cu tăvălugul sfidător şi nemilos peste toate, grăbindu-se să ajungă cât mai repede la nimicirea cât mai totală a victimei şi la acapararea agonisitei sale materiale şi duhovniceşti, fără nici o frică de Dumnezeu, fără nici o ruşine de lume şi fără nici un respect faţă de adevăr, faţă de dreptate şi faţă de lege.
În aceste condiţii, Părintele Iosif Trifa – din proprie şi personală iniţiativă – a convocat la Sibiu, pentru ziua de 12 septembrie 1937, un sfat frăţesc pe ţară al delegaţilor din toate adunările locale ale Oastei Domnului. Pentru a informa despre starea conflictului cu mitropolitul Bălan şi a-i solicita să intervină cumva ei în aplanarea acestui conflict în care el, epuizând toate căile posibile, nu mai poate face nimic. Trebuia neapărat să facă, în faţa delegaţilor întregii Lucrări a Oastei Domnului, un raport amănunţit despre starea la care s-a ajuns cu toate problemele Frăţietăţii.
Despre dorinţa lui de împăcare care a fost mereu respinsă.
Despre necesitatea luării unei hotărâri ferme a atitudinii pe care urmează să o ia pentru totdeauna Oastea Domnului faţă de Biserică, cu tot conflictul acesta nedorit.
Şi pentru a se întreprinde, pe scară mare, o ultimă încercare de mediere, spre a se putea restabili pacea şi armonia din nou, măcar din acest ultim ceas, în acest conflict atât de dureros.
Acest eveniment istoric şi adevărul conţinut în el, dorim să vi-l înfăţişăm pe larg în capitolul care urmează.

Doamne Dumnezeul nostru, luminează inimile noastre cu Duhul Sfânt, pentru a putea înţelege şi primi Adevărul Tău. Amin.

 

Misiunea Oastei Domnului

Eu pun în Mişcarea Oastei Domnului cele mai frumoase nădejdi… Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi pilda noastră frumoasă, Mişcarea Oastei va cuprinde toată ţara, cu suflete şi cu fronturi de luptă contra păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această ţară pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă şi cea adevărată care va da mărire statornică acestei ţări şi acestui neam.

În şcoala Sf. Apostol Pavel

În şcoala Sf. Apostol Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndârjit apărător şi vestitor al lui Isus cel Răstignit; şi până ce voi pleca din această lume nu vreau nici eu să ştiu de nimic altceva decât să-L vestesc şi să-L slujesc pe Isus cel Răstignit şi Jertfa Lui Sfântă.
Puterea Oastei Domnului a fost, este şi va fi numai Isus cel Răstignit şi Jertfa Lui Sfântă.
Până Îl vom avea pe Isus cel Răstignit, vestirea şi trăirea vieţii şi voii Lui în noi şi între noi, avem totul.
Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

Părintele Iosif Trifa

FĂRĂ LUPTĂ NU-I CUNUNĂ

Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună,
căci cununa fără luptă este o minciună
şi cununa fără luptă mâine veştejeşte;
numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.

Fără lacrimi nu-i cântare dulce şi frumoasă,
căci cântarea fără lacrimi duhul rece-l lasă
şi cântarea fără lacrimi e numai din gură,
numai lacrima – cântării-i poate da căldură.

Fără jertfă nu-i iubire, nici n-a fost vreodată,
căci iubirea fără jertfă piere lepădată,
şi iubirea fără jertfă-i numai amăgire;
unde nu e nici o jertfă, nu e nici iubire.

Fără moarte, legământul nici un preţ nu are,
legământ e numai cel ce ţine până moare,
legământ e numai cel ce moare, dar nu lasă;
numai moartea-ncununează dragostea frumoasă.

Fără-aceasta nici la Domnul nu-i nici o răsplată,
căci răsplata cea cerească nu oricui e dată;
ci răsplata cea cerească e-o adeverire
c-o iubire şi-a dus crucea pân-la răsplătire.

 

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12-16 FEBRUARIE 1938

Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.
Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare.
Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orientare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet.
Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea oricărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.
Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. Dar a fost hotărât să lupte până la capăt pentru apărarea dreptăţii în faţa silniciei. Şi a adevărului în faţa minciunii. Pentru că îi poruncea aceasta principiul sfânt pentru care venise şi atitudinea demnă în faţa procedeului murdar.
De aceea Adevărul lui avea neapărat nevoie de un glas care să strige. Izvorul avea nevoie de o deschidere prin care să ţâşnească. Şi ultimelor lui mărturisiri le trebuia un mijloc prin care să fie împărtăşite fraţilor şi veşniciei.

Fusese sugrumat, în noiembrie, «Ostaşul Domnului», ultima foaie prin care Părintele Iosif grăia cu sutele lui de mii de fraţi şi de cititori din Oastea Domnului.
În aceste zile m-am liberat şi eu definitiv din armată şi am ajuns gata să-mi reiau locul de luptă şi de muncă lângă părintele şi superiorul meu. Fratele Marini, tovarăşul meu mai mare, era pentru un timp acasă la ai lui, în Săsciori. Iar pe Vonica (celălalt tovarăş al nostru) l-am aflat în tabăra vrăjmaşă. Soţia şi interesul îl făcuseră să ne trădeze.
Lipsa unei gazete ne ardea inima şi preocuparea găsirii ei ne frământa tot timpul când stăteam de vorbă împreună.
– Dragă Dorz, zise părintele într-o zi, la începutul lui decembrie, avem două posibilităţi: ori cu Munteanu, ori cu Stoichiţă. (Munteanu avea ziarul «Acţiunea» şi ne era prieten. Stătusem un timp, anii trecuţi, cu chirie în casa lui şi ne înţelesesem foarte bine cu el. Stoichiţă era un avocat cu renume şi un om care se bucura de un mare respect în faţa tuturor). Vom conveni cu unul dintre ei să scoatem gazeta noastră sub numele gazetei lor, ca număr paralel ori ca supliment duminical.
– Cred că oricare dintre ei ne va înţelege şi va accepta.
– Haidem la Stoichiţă! El are foaia «Glasul Dreptăţii». Sună mai potrivit pentru noi.

Ne-am pregătit şi, în câteva minute, fratele Popovici ne-a dus cu maşina în strada Avram Iancu, nr. 9, unde Stoichiţă îşi avea biroul avocaţial. Era la birou cu stagiarul său, Corneliu Radu.
Din câteva cuvinte, părintele s-a înţeles cu ei, fiindcă el îi cunoştea bine, iar ei aveau un adânc respect pentru numele şi cauza Oastei Domnului şi a părintelui, pe care şi ei, ca şi toată lumea, o cunoşteau. S-a convenit, deci, ca primul număr din «Glasul Dreptăţii» să apară de Crăciunul anului 1937.
– Acum să-l chemăm şi pe Marinel şi să ne aşezăm pe muncă! îmi zise părintele bucuros, îndată ce eram în stradă.
– Slăvit să fie Domnul, Care ne-a dat izbânda. Ce repede şi ce minunat s-a rezolvat începutul! Sperăm că Domnul ne va ajuta şi totul va fi frumos.

Astfel, ce a urmat mai departe se ştie. «Glasul Dreptăţii» a apărut din decembrie 1937 până în martie 1938… Ne-a fost dat şi acest glas prin planul cel tainic şi minunat al Domnului şi Dumnezeului nostru, pentru că în timpul celor trei luni cât a apărut el, s-au petrecut ultimele evenimente dramatice din viaţa părintelui. Şi noi aveam să trăim şi să păstrăm un alt adevăr istoric, de cea mai mare însemnătate pentru tot viitorul Oastei Domnului. Fără această gazetă, prin care aveam nevoie să respirăm şi noi, şi Adevărul, ar fi fost foarte greu. Dumnezeul dreptăţii n-a lăsat să rămână în întuneric nici nelegiuirile săvârşite în acele zile de către mitropolitul răzbunător şi nici frumuseţea martiriului răbdătorului Său slujitor.
Toate lucrurile petrecute atunci sunt descrise mai pe larg în cartea cu istoria Oastei, vol. 2 ( Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1999.- Nota editurii). Dar pentru cei care n-au ajuns să citească acolo, vom vedea aici, în capitolul următor, câteva părţi mai însemnate, cuprinzând împrejurarea morţii şi a înmormântării Părintelui Iosif, cu ultimele lui cuvinte. Precum şi legământul tuturor ostaşilor Domnului de lângă sicriul şi mormântul lui, cu cel de-al doilea Adevăr.

 

Ultimele zile şi moartea profetului

Dintre cele şapte operaţii ale Părintelui Iosif, ultimele două, făcute în 1937, nu s-au mai închis. Până la moartea sa, cei doi fraţi, Popovici şi Opriş, care lucrau la administraţia şi librăria Oastei, îngrijeau zilnic de pansarea rănilor sale deschise şi sângerânde, înfăşurându-l cu vată, cu multă, multă vată. Era într-adevăr nevoie de aceasta, fiindcă sângele se prelingea permanent şi puroiul supura continuu din aceste răni nespus de dureroase şi de grele. La toate acestea, se adăugau acum şi noile eforturi cerute de munca grea a întocmirii foii. Numerele de Crăciun şi de Anul Nou trebuia să apară totdeauna într-un număr sporit de pagini şi cu un conţinut deosebit de frumos. Aceasta cerea o muncă uriaşă, în care părintele aducea partea cea mai mare şi mai grea. Dar o făcea cu toată pasiunea sufletului său care părea că se întăreşte şi creşte cu atât mai mare cu cât trupul slăbea şi se împuţina din zi în zi.
În ianuarie, temperatura începu să crească şi durerile, la fel.
Patul părintelui era la etajul redacţiei, într-o cameră în care intrai dintr-un antreu în care era patul lui Tit. Din camera părintelui se intra în camera unde dormeam noi, fratele Marini şi eu. Aşa că toţi trei eram noaptea aproape de pă¬rintele. Prin uşile subţiri auzeam toată noaptea fră¬mân¬tările lui în pat şi inima ne tremura şi ne durea pentru el. Temperatura începea să se menţină foarte ridicată, şi pentru du¬rerile tot mai mari se cereau tot mai multe calmante.
Printre ultimii vizitatori ai Părintelui Iosif fusese şi preotul Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care-i rămăsese, aşa mai în ascuns, prieten şi apropiat. Acest suflet de om bun venea din când în când pe la părintele şi sta lângă patul său, vorbindu-i prietenos şi compătimitor. El i a şi împlinit, cu câteva zile înainte de moarte, cele rânduite pentru ultima mărturisire şi împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Cu ocazia aceea, pentru a folosi şi ultimul prilej din viaţa aceasta pentru împăcare, Părintele Iosif i-a trimis mitropolitului Bălan prin preotul Aurel Nanu cea din urmă smerită şi duioasă cerere de iertare şi împăcare. Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună mitropolitului acest lucru, fie mai degrabă că mitropolitul a rămas până la capăt împietrit, nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare…
Mai departe, voi consemna tot ce se va întâmpla, pe zile:
Joi, 10 februarie 1938
Azi-noapte n-am dormit aproape deloc nici unii ai casei, deşi eram cu toţii foarte obosiţi. Starea grea în care se găsea părintele ne îndurera şi ne îngrijora pe toţi. Camera lui de dormit era la etajul de sus al casei din Aleea Filosofilor, 18, deasupra redacţiei. Librăria şi compactoria se găseau la subsol. Înainte de a intra în camera părintelui, deasupra scărilor interioare, era un mic antreu în care – după cum am mai spus – era patul lui Tit. Iar din camera părintelui se intra, la dreapta, în camera unde dormeam noi, cei doi: fratele Marini şi eu.
Ca să nu-l prea deranjăm pe părintele bolnav cu trecerile noastre prin faţa patului său, întinsesem un paravan de pânză albă. Pe lângă acest paravan păşeam întotdeauna încet şi cu mare băgare de seamă, înăuntru sau în afară…
Se vedea bine că sfârşitul este foarte aproape. Durerile îi sunt neobişnuit de mari. Doctorul Manta, pe care l-am chemat la patul părintelui şi care este un vechi şi bun cunoscut al său, îl consultă, clatină cu întristare din cap. Spune că ar fi nevoie de o nouă operaţie, a opta… Dar este imposibil, constată el. Nu mai rezistă. Depinde de inimă – şi inima este foarte slăbită…
Vineri, 11 februarie 1938
Nici noaptea aceasta n-am putut dormi aproape deloc. Suntem cu toţii foarte întristaţi din cauza stării părintelui nostru atât de slăbit şi de suferind. Din camera unde dorm cu fratele Marini, aud bine adeseori gemetele reţinute ale bolnavului nostru sfânt. Şi de fiecare dată aceste gemete îmi străpung inima de durere. De câteva ori Titus intrase la el să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa a sosit mai liniştită. Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din când în când suiam încet până la uşa întredeschisă, unde ascultam răsuflarea sa de după paravanul din faţa patului său.
Pe la amiază, a luat ceva din mâncarea pe care i-o adusese sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. Spre seară, noi, cei trei: Titus, Marini şi eu, ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
– Vom face toţi trei de pază, cu schimbul, lângă el, începând de acum şi până dimineaţă, zise Titus. Care să facem primul?
– Fac eu primul, răspunsei eu.
– Pe urmă mă scoli pe mine, zise Tit.
– Iar frăţia ta mă scoli pe mine, zise fratele Marini.
– Bine.
De cum se apropie seara, mă aşezai pe scaun lângă patul părintelui, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale tâlcuri. Luai Biblia lui să citesc. Începu să se întunece. Era februarie şi noaptea venea repede, căci cerul era înnorat. Încă nu ninsese deloc, dar era un aer moale, prevestitor de zăpadă. Părintele deschise ochii, mă privi blând şi zise:
– Ce faci?
– Cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
– Acum mă simt mai bine. După somn totdeauna inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage, singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Dar acum şi inima mi-a slă¬bit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate!
Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând:
– Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu. Dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
– De acum mi-a mai rămas doar puţin să vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Dumnezeului Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…
Se opri un timp, apoi, clătinând din cap, zise:
– Dar mi se pare că de acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…
– De ce spuneţi asta, părinte?
– Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura. Să fii cu luare aminte bine la ceea ce îţi spun.
Se opri iar. Stătu să odihnească un timp, apoi începu rar şi încet:
– Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, cum spunea Mântuitorul, pentru că faptele lor erau rele.

Glasul îi era profund profetic.
Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o chiar de la început cu drag, dar mai-marii Bisericii şi ai poporului au respins-o de la început. Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le o ia. Iar, drept pedeapsă, să vină peste popor necazuri, iar peste Biserică lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, precum este scris, Dumnezeu le poate trimite lucrări de rătăcire. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi. După cum înştiinţează Cuvântul Sfânt, prin Apostolul Pavel, la Tesaloniceni… Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare este răspunderea lor!
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să-I mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu, că El nouă ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă, de limpede şi de dulce… Dar dacă vreodată şi fraţii ostaşi se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci se poate ca Domnul, drept pedeapsă şi pentru ei, să le ia această Lucrare şi să-i lase fără ea. Ca să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare…
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestor respingeri. Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu înţelesese Voia lui Dumnezeu şi vremea cercetării Sale, iar Mântuitorul îi profeţise nimicirea apropiată şi de ne¬înlăturat.
Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru astăzi pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu.

Tăcu… În cameră se lăsase de mult întunericul. Stăteam aşa şi nici nu simţeam nevoia de lampă.
– Aprinde lumina, îmi zise după un timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Mă uitai atent la el. Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era, adânc, şi duioşie, şi milă.
– Dragă Dorz, şopti el apoi rar şi mişcat. După mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, cu lanţuri şi necazuri, ca să se împlinească tot ce este scris.
Dar voi să nu vă temeţi, nici să nu vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Oastei Sale, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru Isus Hristos, în lumea aceasta.
Să ştiţi că Domnul Care a fost cu mine va fi şi cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. El este Veşnicul Biruitor.
Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El să fiţi siguri că Lucrarea Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând. Să muriţi şi voi crezând în biruinţa lui Hristos aşa cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El…
Întinse mâna spre mine să mă atingă. Îi luai mânuţa albă şi slabă şi mi-o apăsai pe buze, plângând. Apoi o du¬sei moale şi încet sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
– Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă vie cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă să ne întâlnim cu toţii mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul nostru Preaiubit în Canaanul Său cel ceresc.
…Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor şi Răscumpărător, Isus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza evanghelică a Oastei şi a Bisericii vii. Să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
…Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne va face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii voştri ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei şi biruinţei noastre…
Tăcu din nou.
Mă miram de unde are acum atâta putere să vorbească, din cât de slăbit era… Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească şi îmi era teamă şi milă de efortul pe care îl făcea. Dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte… Şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.

Ce mulţime eram cândva, şi câţi s-au dus!… Unde s-au dus acum cei mari şi lăudaţi care promiteau că vor fi statornici lângă mine până la moarte? Au trecut cu toţii în tabăra celor care aruncă în noi cu pietrele ucigaşe, ei, cei cărora le-am făcut atâta bine în Hristos.
Cu mine vor sfârşi în curând, fiindcă toate au un sfârşit. Dar, dacă şi pe voi cei ce rămâneţi vă vor omorî, s-ar putea ca să nu le mai fie trimişi alţii… Apoi le vor fi date ca pedeapsă numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători…
Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp urmă:
– Dar Dumnezeu este nespus de bun. El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu. Chiar şi pentru cei mai împietriţi. O, cât de nemărginit de bun este Dumnezeu!
Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea.
– Nu mai vreţi puţin ceai, părinte? zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai după reşoul care ardea. Să-l încălzesc puţin!…
– Nu!
– Nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind…
Scoase din nou mâna, făcu un semn obosit care părea a spune: De acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse iarăşi spre mine.
Îi luai din nou mânuţa între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.
Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile… O, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând… Care a scris neobosită atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic… Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi… Care mi-a făcut atât de mult bine mie şi altora… O, inimioara aceasta pe care o simt că bate tot mai încet!…
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată… care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.
Îmi apăsai din nou încet şi moale buzele mele peste ea. Şi apoi o dusei iarăşi uşor şi îndurerat sub pătura caldă.
…Era târziu şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu doarme. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa lui care era mai palidă şi mai uscată ca oricând.
Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum, iată ce liniştit odihneşte, de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său. Mă uitai din nou… Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
– Fereastra! zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra, ca să vină aer proaspăt…
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa în clipa morţii ei, că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt…
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi clipa aceea de atunci: între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, deşi la depărtări de ani şi de distanţe, sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros…
După ce se aerisi puţin, strânsei iarăşi încet aripile ferestrei la un loc, spre a nu se face frig. Iarăşi crezui c-a adormit, dar iarăşi deschise ochii.
– Acum, te rog, lasă-mă singur, îmi şopti stins. Vreau să rămân singur!
Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las dacă mi-a cerut asta?
Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou c a adormit. Dar îmi zise:
– Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu…
Glasul îi era stins, dar plin de o milă rugătoare.
– Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn. Vreau să stau aici.
– Nu mai am nevoie de nimic!
– Nu vi-e frig, părinte? încercai eu, ca să am motiv să i pipăi mâinile.
– Acum nu mi-e nimic! şopti…
Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau de foarte departe, şoptind ca o liniştire şi ca un îndemn să plec:
– Slăvit să fie Domnul!

Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind… Şoptii şi eu îndurerat: „Slăvit să fie Domnul“ şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
– Ce este?
– Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (la ureche, pentru că fratele Marini nu prea auzea bine…). Dar este foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
– Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
– Mă duc să-l scol, să vedem ce facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după medic.
Trecui din nou uşor în camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză albă din faţa patului său, ieşii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.
– Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc, ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după medic?
– Am auzit totul, zise Tit. Mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur. Uşa lui fusese întredeschisă şi el ascultase treaz.
Stăturăm tăcuţi şi ascultarăm spre uşă… Nu se mai auzi nimic.
– Vino să mergem lângă paravan, să auzim mai bine!
Păşirăm amândoi încet, el înainte, eu după el, şi ascultarăm la paravanul subţire de lângă pat.
– Nu se aude nici o respiraţie!
Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte şi celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă:
– E cald, zise el, la frunte. Iar apoi, la inimă, înspăimântat:
– Nu mai bate!
Îl strigarăm pe fratele Marini. Îi strigarăm lui:
– Părinte, părinte!… Îi mişcarăm capul şi mâinile.
Nimic!
Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi mai îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător mi s ar fi prăbuşit şi aş fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele furtuni şi mai ucigaşe primejdii…
Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă, 12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare. Sau ca o mângâiere.

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care luptase o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unor vrăjmaşe furtuni. Iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în Portul liniştit şi mântuitor!
Din pricină că îi eram atât de aproape, nu-i puteam vedea întreaga şi adevărata lui măreţie…
De ce oare a vrut el să rămână chiar singur în ultima lui clipă?
Nu ştiu!
Poate pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor Isus să-i fie deplin slobodă, iar prezenţa mea ar fi stingherit această sfântă intimitate… Poate pentru că mila şi iubirea noastră, ale celor pe care ne lăsa aici, îi deveniseră prea grele. Poate pentru că trebuia neapărat să plece, iar prezenţa mea îl împiedica, întârziindu-l.
Nu ştiu.
Dar sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui, ca după al celuilalt mare profet, Moise, cu care adesea l am asemănat, a venit chiar Dulcele Mântuitor Isus. Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ca Elisei de lângă Ilie, eu aş fi văzut cu adevărat Minunea.
Dar n-am fost vrednic s-O văd.

Îndată toată casa fu în picioare. Venise fiecare, perindându-se pe lângă patul mortului nostru sfânt, cu plâns şi cu rugăciune. Fratele Opriş, sora Liţa, fratele Popovici…
Opriş rămase din prima clipă la căpătâi. Într-o mână cu lumânarea aprinsă, iar în cealaltă cu cartea, începu să cânte şi să citească plângând primele rugăciuni din rânduiala pentru cei adormiţi în Domnul. Aşa cum învăţase el la mănăstire în anii lui de ucenic la călugărie…
Începurăm pregătirile…
Într-un colţ de masă, Marini şi cu mine scriam „Ediţia specială“ din «Glasul Dreptăţii», care trebuia să plece încă astăzi spre toţi fraţii din ţară, pentru a anunţa tuturor vestea cea dureroasă şi a-i chema ca să-l petrecem împreună la mormânt. Titus şi Popovici alcătuiau telegramele ce trebuia trimise şi căutau adresele fraţilor şi ale adunărilor care trebuia să afle cât mai repede. Toţi alergau şi lucrau plângând.
Cu ţipete mari, începură să între pe uşă, tot mai des, fraţii şi surorile din Sibiu, care nu ştiu cum aflaseră atât de repede vestea şi se anunţaseră unii pe alţii. Încă nu era ziuă şi casa era plină… Începeau să sosească şi fraţi din depărtări....

 

Vestea morţii se aflase îndată şi la Mitropolie, pentru că noi anunţasem decesul la parohia de care ţineam. Iar parohul, la rândul lui, se grăbise să înştiinţeze chiar în ceasul acela pe mitropolitul care abia aştepta vestea.
Ştiindu-se la Mitropolie că noi îi vom chema pe fraţii din ţară, şi, prevăzători – cum erau în grija de a ne împiedica orice mişcare – un trimis al mitropolitului a alergat îndată la conducerea poştei, intervenind spre a opri şi amâna expedierea telegramelor şi foilor noastre prin care anunţam fraţilor moartea părintelui şi îi chemam la înmormântare… Cel puţin pe cele destinate judeţului Sibiu şi judeţelor învecinate, care ar fi putut veni la timp. Despre ceilalţi mai îndepărtaţi se gândeau că şi aşa nu vor ajunge la timp. Şi astfel s-a întâmplat că au venit fraţi din Iugoslavia, din Bucovina, din Basarabia ori din Bihor şi Maramureş, pe când cei din jurul Sibiului, care ar fi venit cu miile, nu au aflat despre moartea părintelui decât după patru zile, când era înmormântat. Răzbunările continuau şi după moarte împotriva martirului lui Hristos.

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici îi spălară cu grijă trupul lui chinuit pe care ani de zile îl pansaseră amândoi zi de zi, cu dragoste şi cu durere, înfăşurându-i în vată rănile sângerânde. Acum i le înfăşurau pentru ultima dată. Mare răsplată vor primi de la Dumnezeu aceşti doi fraţi pentru această muncă a lor atât de grea şi atât de necesară omului lui Dumnezeu. Cred că odată Însuşi Domnul Isus le va spune: Ceea ce i-aţi făcut acestui martir al Meu, Mie Mi-aţi făcut!…
Apoi l-am îmbrăcat în albul stihar din vremea preoţiei lui, iar pe deasupra i-am îmbrăcat vechea reverendă preoţească pe care o purtase, de la începutul slujbei sale, toată viaţa lui de preot. Haina aceasta veche era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult şi pe care şi-o împlinise atât de vrednic.
Aşa l-am aşezat în sicriu, iar pe piept i-am pus Biblia lui de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat pe două mese în sala redacţiei. Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină şi să-i facă primele slujbe.
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:
– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haină de preot.
– Nici mort, părinte? ziserăm noi îngroziţi…
– Nici! Aşa este porunca!
– Dar, bine, e haina lui, ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum, să meargă şi ea cu el. De ce vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum şi nici asta? Nu i se poate îngădui nici atâta?
– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o. Nici clopotul nu se poate trage după el până nu i se va dezbrăca haina aceasta!…
– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei!
– Încercaţi!
Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi de uimire şi de scârbă, privindu-ne cutremuraţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.
– De necrezut!… Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni!… Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis, dar aceştia nu. Te urmăresc să se răzbune şi când eşti în sicriu!… O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru părinte! Ce mult te asemeni şi în moarte cu Mântuitorul tău şi al nostru! Şi Lui i-au luat hainele…

A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe. Alte şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt. Sute de glasuri şi inimi îndurerate intrară în sala redacţiei, îmbrăţişând sicriul scump, strigând numele atât de drag şi de sfânt al părintelui şi profetului neuitat.
Dar nu-şi mai răspundeau decât unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia dintre noi acea parte din părintele nostru, al tuturora, care era în noi, în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturor în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi fiecare o părticică din fiinţa lui sufletească aşa cum fiecare dintre fii poartă în el o parte din fiinţa tatălui lor care i-a născut. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin şi care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel, să vorbim la fel şi să fim în stare să murim la fel pentru acelaşi scop sfânt.
Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face în noi şi în alte sute şi sute de mii de suflete această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită, cerească şi veşnică. Cred că toate flăcările vii care ard acum în miile noastre de suflete au ars toate, mai întâi, în el, în inima lui, într-una singură, mare, unic de mare inimă, cum numai Hristos Singur o poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.

Hristos parcă trece prin Istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi. Şi parcă Se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de Tabor unde ne îngăduie să-L vedem pentru o clipă transfigurat, prin mijlocirea câte unui astfel de profet şi de ales al Său.
Ce uriaşe sunt astfel de vârfuri de munţi şi ce strălucite rămân aceste taboruri după trecerea Lui peste ele! Părintele Pavel, părintele Ioan Hrisostomul, Părintele Iosif!… Ce mare responsabilitate le rămâne acelora care rămân după ei şi cărora le-a strălucit Hristos atât de cutremurător prin aceştia!… Ei au fost oameni ca şi noi, dar noi n-am fost asemenea lor! Trebuie de acum înainte să ne dăm şi noi toate silinţele să suim până unde ne va fi cu putinţă, pe urmele lor, spre Hristos, spre realizarea Lui în noi şi a noastră în El.

Duminică, ziua întreagă, s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurerate din Sibiu şi din toată ţara; nu numai fraţi din Oastea Domnului, ci din toate cultele şi familiile, toţi cei care îl cunoscuseră sau numai auziseră despre el şi despre uriaşa lui lucrare, care îl admirau şi îl iubeau pentru geniul său, pentru marele lui suflet; veneau să-l vadă şi să-şi ia de la el ultimul rămas bun.
Erau foşti orfani crescuţi de el şi îngrijiţi în orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte bun şi ocrotitor. Erau prieteni şi cunoscuţi din oraş, germani, români, maghiari, preoţi şi pastori, luterani, catolici, baptişti, creştini după Evanghelie – amestecaţi printre fraţii şi surorile din Oastea Domnului – toţi veniţi să aducă ultimul lor omagiu omului lui Dumnezeu a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.
Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni.
Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, de cântări, de rugăciuni şi lacrimi fierbinţi ale fraţilor şi surorilor strânşi până pe afară în jurul sicriului său. Numai dintre preoţii şi cărturarii atât de lăudaţi şi lăudăroşi din anii trecuţi nu era nimeni.
Printre cei care au vorbit duminică, amintim pe fraţii: Marini din Sibiu, I. Faur din Sălaj, I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriş, Gh. Cosmeanu, Traian Dorz, Traian Ursu, Isaia Pele şi mulţi, mulţi alţii.
Luni dimineaţa, încep să sosească cei mai depărtaţi: Viorel Bujoreanu şi sora Tili, Leon Andronic din Bucovina, Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gheorghe Condruz din Nămoloasa- Galaţi, un grup de fraţi şi surori din Bucureşti. Fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş, intonând cântarea „Pasăre măiastră“… Cântăm cu toţii în hohote de plâns.
Vin fraţii din Arad cu Simion Achim, din Lugoj cu Trandafir Munteanu, din Sighişoara, din Cetatea Albă cu părintele Malcoci, din Vaslui cu fratele Tudusciuc, cântăreţul atât de cunoscut…
Pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune în limba germană, luându-şi rămas bun cu adânc respect şi dragoste, spunând: „La revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească…“. Sora Tili şi mulţi alţii fac un legământ: „Nu te vom uita niciodată şi vom urma totdeauna cuvântul tău, părintele şi binefăcătorul nostru…“.
În numele fraţilor din Moldova, fratele David Bălăuţă spune, printre altele: „Am venit să sărut pentru ultima dată, în numele tuturor fraţilor, mâna cu care ne-a scris şi ne-a binecuvântat Părintele Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi şi pentru mulţi nu a mai făcut şi nu a mai putut face nimeni. Cărţile lui m-au adus pe mine şi pe mulţi la viaţă“…
Acelaşi lucru îl spune şi fratele Paraschiv Sârghie, în numele misionarilor Oastei. Şi alţii, şi alţii. Toată ziua a decurs astfel, cei dinăuntru făcând loc altora, care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea, strada …

 

Luni am încercat din nou la Mitropolie… Era a treia zi de la moartea părintelui… Căutam înduplecarea lor, spre a nu ne obliga să sfâşiem de pe corpul neînsufleţit al părintelui reverenda veche pe care i-o îmbrăcasem. Era doar a treia zi de când stă mortul în casă şi ştie lumea toată… Şi toţi se întreabă miraţi de ce nu-l mai înmormântăm.
În zadar însă! Hotărârea mitropolitului era neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici astăzi să facă nici o rugăciune la sicriu. Toată noaptea a patra l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.
Privegherile la morţi ale fraţilor sunt totdeauna ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu… Dar aceste patru nopţi şi zile – petrecute chiar lângă sicriul aceluia care pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a început în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri – le-am trăit cu o deosebită cutremurare a sufletului nostru.

 

O, în ce chip păgânesc se desfăşurau înainte de Oastea Domnului privegherile şi chiar înmormântările morţilor în poporul nostru!… Pe lângă băuturile îmbătătoare şi jocul de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se auzeau şi se vedeau, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi gesturi, şi fapte. Parcă anume le scornise diavolul, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa noastră şi în faţa morţii omului. Mai toţi cei care erau înainte-vreme la acele privegheri râdeau şi petreceau ca păgânii, tocmai în locul şi în timpul când ar fi trebuit să se roage şi să plângă cu cei care stăteau în casa aceea de jale şi durere… şi nimeni până la Părintele Iosif nu se îngrozise şi nu se ridicase ca să poată opri aceste nelegiuiri.

 

 Nimeni până la acest sfânt care zace aici în acest sicriu n-a putut opri şi schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră. Dar acum, iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta, prin lumina puternică a Duhului Sfânt. Ori pe unde a pătruns Oastea Domnului, au fost înlăturate aceste vechi şi urâte obiceiuri. Şi înlocuite cu cuvântul, cu rugăciunea şi cântarea Domnului. Alcoolul, jocurile de cărţi, fumatul, vorbele şi obiceiurile scârboase au fost aruncate afară pe totdeauna şi n-au ce să mai caute cu nici o ocazie, nici la botezuri, nici la nunţi şi nici la înmormântări, în casele creştineşti. Mai ales în zilele şi nopţile de jale şi de cutremur sufletesc, la privegherile, înmormântările sau parastasele celor care trec în veşnicie.

 

Această puternică şi necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă. Chiar şi numai pentru asta, cât de multă recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica şi Poporul nostru acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor sfânt! Pentru că au fost destui preoţi şi până la el care au văzut cu durere şi cu ruşine aceste lucruri, dar n-au făcut – ori n-au putut face – nimic, practic, pentru înlăturarea şi înlocuirea lor. Dar acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc, cu ocazia înmormântărilor, acel nou fel de privegheri şi parastase cu totul în duhul creştin, cum cere Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu să fie acestea. Şi cum sunt acum lângă sicriul lui.

Lângă sicriul Părintelui Iosif toate privegherile au fost astfel. În inimile tuturor celor care au trăit acele zile şi nopţi, vărsând cele mai fierbinţi lacrimi şi înălţând cele mai înfiorate rugăciuni, au rămas de neuitat pe totdeauna cele văzute şi trăite acolo. Binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit El Bisericii noastre şi Neamului nostru prin acest mare fiu şi slujitor al Său, în anii vieţii şi în zilele morţii lui.
În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi lacrimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri frăţeşti. Atunci au mai sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan din Simeria, Mureşan din Someş, Şandru din Mediaş, Farcaş din Turda, Urdea din Cluj. Sunt în totul aici fraţi din peste două sute de comune din patruzeci de judeţe. În afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-i arate recunoştinţă şi preţuire.

Este a patra zi şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot nu vine din partea Bisericii ca să se apropie de acest sicriu sfânt, cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase, care se fac chiar şi celor mai decăzuţi oameni. La toate stăruinţele noastre, am primit acelaşi scurt şi dur răspuns: „Să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort! Altfel nici un preot nu va fi autorizat să-i facă slujba de înmormântare, oricât ar sta aşa!“…
– Ce este de făcut? ne-am sfătuit noi.
– N-avem decât să ne supunem!
– Dar cine să mai scoată haina aceasta acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?
– S-o scoată ei, cei care nu se cutremură de acest sacrilegiu… Noi nu mai putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine să poată pune mâna să mai sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta atât de sfâşiat?…

 

Până la urmă, totuşi au făcut aceasta doi oameni de la serviciul înmormântări. Am ieşit cu toţii scârbiţi şi îndureraţi afară, iar oamenii aceştia au sfâşiat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul părintelui, rămânând pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.
S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif fusese sfâşiată. Atunci a fost autorizat şi protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de înmormântare şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la o biserică.
Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei.
Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filosofilor, 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, mesteacănul alb şi înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut, când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi când mă rugasem îngenuncheat lângă el, cu mâna mea pe umărul lui. De sub acest mesteacăn ne vorbise el cu atâta înfiorare profetică atunci. Ce mulţi eram şi atunci în jurul său! Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.
Acum, iată, încă şi mai mulţi fraţi, dar el acum ne grăieşte despre acelaşi adevăr într-un fel şi mai cutremurător.
Dovada morţii este cea mai puternică dovadă, pentru Adevăr, a celui care l-a propovăduit. Fără dovada morţii pentru el, nici un adevăr n-are pecetea veşnică şi netă¬găduită a valorii sale, nici frumuseţea nemuritoare a profetului care l-a propovăduit. Numai moartea biruitoare a profetului adevereşte valoarea nemuritoare a soliei lui.
Tăcerea părintelui este acum vorbirea lui cea mai puternică şi atestarea cea mai înaltă a valorii tuturor celor ce ni le-a propovăduit el până acum. Toate cele propovăduite erau promisiuni incomplete; doar această moarte biruitoare este desăvârşita lor împlinire. Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos, profetul vremilor noastre, adusese suprema dovadă a Soliei lui dumnezeieşti: jertfa vieţii sale însăşi. În trupul său suferind împlinise şi el desăvârşit – ca şi Sfântul Apostol Pavel, ca şi Sfântul Ioan Hrisostomul – ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Biserica Sa, pentru Lucrarea Oastei Lui. Prin sfârşitul său sfânt şi cutremurător adeverise că tot ce începuse şi lucrase în viaţa sa era adevărat şi sfânt.
De la Sfântul Ioan Gură de Aur (poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj în Biserica creştină), nici un alt sicriu poate că n-a mai grăit o atât de puternică predică.
Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit, nedreptăţit şi martirizat ca acesta, murind şi el ori fiind omorât undeva, tot pe drumul exilului. Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi, Sfântul Ioan, ca Sfântul Pavel, străluceşte în faţa lumii, în faţa Bisericii, în faţa veşniciei, în faţa lui Dumnezeu cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lor a biruit, numele lor este strălucitor, cauza lor a triumfat pe totdeauna fiindcă ei au luptat până la moarte pentru Hristos, pentru Adevăr, pentru biruinţa Evangheliei Veşnice.
Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii lor? Uitarea şi iadul i-a înghiţit pe toţi şi pentru totdeauna. Aşa se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi îi ucid pe profeţii lui Dumnezeu care sunt trimişi să l înalţe şi să-l apere.
Iată acum aici un alt sicriu al altui mare profet. În el este o jertfă a cărei mărime noi încă nu o putem măsura. Suntem încă prea aproape de muntele acesta. Dar va veni vremea când Dumnezeu şi Istoria vor face dreptate şi acestui uriaş, foarte aproape de măreţia celor doi de dinaintea sa.
Abia atunci se va putea vedea cu adevărat şi cât de mici, de netrebnici şi de vinovaţi au fost acei contemporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să zădărnicească planul ales şi sfânt. Cât de nedreaptă şi de ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva acestei sfinte victime, ci şi împotriva Bisericii şi Poporului acestuia, pentru salvarea cărora fusese trimis profetul şi solia lui. Şi împotriva Adevărului divin, etern şi mântuitor pentru care venise el.
Deocamdată, iată totuşi cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic. Domnul Însuşi a îngrijit ca noi să avem acum o foaie prin care să-i putem înştiinţa pe fraţi de tot ce se petrece. Şi un loc unde să ne putem împlini faţă de acest profet şi martir al Evangheliei şi Bisericii lui Hristos ultimele îndatoriri pământeşti şi creştineşti în chip corespunzător.
După o scurtă slujbă, ca pentru cei mai săraci, mai necunoscuţi şi mai din urmă oameni, oficiată de către protopopul Cioran, mai vorbesc câţiva fraţi pentru luarea ultimului rămas-bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi… Toţi îi spun părintelui nostru sufletesc: la revedere, scumpul nostru, Acolo Sus la Domnul, unde dorim să ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit cu bine lucrarea. Şi ne vom fi împlinit deplin legământul, ca tine, până la moarte…
Înainte de a se închide sicriul, se apropie şi depune pe fruntea părintelui ultima sărutare un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, dintre ai cărei fii duhovniceşti fac parte astăzi multe zeci de mii în Oastea Domnului, renăscuţi la o viaţă nouă prin acest om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda, profesor la Teologia Blajului şi scriitor de valoare la revista «Unirea». În câteva cuvinte rostite plângând, acest ales prieten şi admirator al Părintelui Iosif a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el în Biserică şi în Evanghelie. Despre pierderea lui de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni… Gestul lui ne-a cutremurat pe toţi. Nici un alt prieten nu a mai făcut aşa. După Biserica Luterană, iată, şi Biserica Greco-Catolică şi-a trimis cuvântul ei de preţuire şi dragoste. Numai din Biserica Ortodoxă, care era cea mai datoare, nu s-a spus nici un cuvânt. Nici măcar protopopul Cioran, care oficiase scurta slujbă, n-a spus nici o vorbă. Nici măcar una, cum se spune obişnuit la oricare mort, oricare ar fi fost el. Nemaipomenit ce mare şi ruşinoasă greşeală!… Veşnică şi neiertată va fi josnicia aceasta.

După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi… S-a format un cortegiu cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Mii de oameni mergeau în urma sicriului, plângând. Aşa a mers multă parte din drum, purtat de mâinile fraţilor, sicriul uşor şi drag şi urmat de lacrimile lor grele şi fierbinţi.
De la un loc, sicriul a fost aşezat în carul funebru care venea în urmă. La trecerea pe lângă prăvălii şi case, toţi locuitorii ieşeau afară şi nu erau ochi care să nu fie plini de lacrimi, văzând această zguduitoare privelişte. La trecerea pe lângă cazărmile regimentelor, gorniştii acestora ţineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gornişti ai lui Hristos din lumea aceasta.
După două ore de mers, convoiul a ajuns la cimitir. Dar sicriul nu este coborât în mormânt; era aşteptat şi părintele Vladimir, care trebuia să sosească, pentru a fi şi el împreună cu toţi fraţii în momentul solemn al legământului ce urma să-l facem cu toţii în faţa mormântului părintelui nostru şi lângă sicriul lui.
La sosirea părintelui Vladimir, în cel mai cutremurător şi neuitat moment, rugându-se el, rugându-ne noi toţi, am pus pe sicriul lui şi în faţa mormântului său un unanim şi veşnic legământ: că vom urma întocmai, cu toţii şi pentru totdeauna, învăţătura lui şi pilda lui în Oastea Domnului, în Biserica străbună şi în mijlocul Poporului nostru. Neabătuţi niciodată şi de nimic de la păstrarea şi apărarea acestor valori prin munca şi lupta noastră evanghelică, în slujba lui Isus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Că nu ne vom abate niciodată şi nu ne vom lepăda nici de Domnul, nici de Oastea Lui şi nici de părintele nostru sufletesc care ne-a născut pe noi în Evanghelia lui Hristos.

După depunerea acestui zguduitor legământ de statornicie şi ascultare până la moarte pe calea Oastei şi în slujba lui Hristos, după pilda şi învăţătura părintelui, sicriul său a fost coborât în mormânt.
Când primii bulgări de pământ au început să răsune, căzând pe sicriu, un hohot de plâns unanim a izbucnit din toate miile de piepturi care erau în jur, până departe. Pe atunci, de la mormântul acesta încolo nu mai era nimic decât loc gol, acum plin de mulţime.
Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns. Ci era dovada nemaivăzută a unei unice şi mari iubiri cu care era petrecut un părinte adevărat de către toţi fiii săi recunoscători, care nu vor putea uita niciodată marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut pentru viaţa veşnică. Nici un alt bine, pe care ni l-ar mai putea face vreun om pământean, nu poate fi atât de mare ca acesta. De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră era atât de mare şi plânsul nostru atât de sfâşietor?

 Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros şi lacrimile cele mai amare din lume.

Abia căzură primele lopeţi de pământ peste sicriu şi, în mijlocul hohotelor de plâns, fratele Trandafir Munteanu, ridicând în sus coroana adusă de fraţii din Lugoj, a aruncat-o peste sicriu în mormânt. Pământul a acoperit-o o dată cu sicriul, acolo, peste el…

Când după aproape treizeci şi opt de ani – în noiembrie 1975 – îl înmormântarăm tot acolo pe fiul Părintelui Iosif, pe fratele Titus, cei doi săpători au scos afară rămăşiţele încă întregi din coroana aruncată în mormânt atunci. Mai săpând puţin, cei doi au descoperit sicriul întreg al părintelui şi atât de rezistent, încât îi ţinea pe capacul lui pe amândoi, fără să se rupă. Eram de faţă cinci fraţi şi trei săpători. Şi am fost convinşi atunci că, dacă sicriul n-a putrezit de treizeci şi opt de ani în pământ, n-a putrezit nici sfântul din sicriu, după cum este scris: „…şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea“…
Dar n-am vrut să deschidem sicriul, pentru că minunea ar fi strâns îndată acolo tot oraşul. Iar aceasta ar fi însemnat, în vremea aceea, o mare primejdie atât pentru moaştele sfântului părinte, care erau acolo, cât şi pentru noi, care eram atunci ţinuţi sub cea mai aspră observaţie şi ameninţare.

Acesta era deci cel de-al doilea mare Adevăr. Şi aceasta cea de-a doua mare Zi. Ziua şi Adevărul acestui cutremurător legământ pus în faţa lui Dumnezeu şi în faţa mormântului sfânt al marelui Său profet, că vom urma neabătuţi şi nedezbinaţi calea şi învăţătura sa. Că vom trăi şi vom apăra principiile şi cauza Oastei Domnului aşa cum Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute şi aşezate prin el.
Acest cutremurător moment şi legământ făcut de înaintaşii noştri şi de noi pentru prezent şi pentru tot viitorul să ne rămână de neuitat şi de neînlocuit tuturor celor care urmăm şi vom mai urma Domnului şi lor în această Lucrare a Oastei Domnului.
El este obligatoriu şi veşnic atât pentru noi, cât şi pentru urmaşii noştri, iar de călcarea lui să rămână vinovaţi şi răspunzători în faţa Judecăţii lui Hristos toţi acei care îl vor călca, precum şi acei care vor îngădui altora să-l calce, până în vecii vecilor.

Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru, în faţa acestui sfânt sicriu şi în faţa acestei cutremurătoare jertfe pe care Lucrarea Oastei Tale o aduce acum în faţa Ta, Te rugăm, binecuvântează şi pecetluieşte cu puterea Duhului Tău Sfânt legământul acesta zguduitor şi mare.
Dăruieşte-ne tuturor ostaşilor Tăi prezenţi şi viitori puterea şi ajutorul de a ni-l ţine până la moarte. Şi nu ne lăsa pe nici unul să ni-l călcăm vreodată. Ca, luptând biruitori şi murind biruitori şi statornici în Oastea Ta, să ajungem cu bine la cununa biruinţei veşnice la care a ajuns acum profetul Tău şi părintele nostru iubit. Amin.

Dulceaţa Crucii

Lemnul care a îndulcit apa israeliţilor în pustie închipuie Crucea şi Jertfa Domnului Isus (Exod 15, 22-25).
Amară este şi apa vieţii noastre şi de multe ori parcă n-o mai putem bea. Aruncaţi atunci lemnul Crucii în apa amărăciunilor voastre, şi ea se va îndulci. Chemaţi Crucea şi Jertfa Mântuitorului şi darurile ei în durerile voastre, în necazurile şi bolile voastre, şi îndată apele voastre amare se vor îndulci.

Vă spune aceasta unul dintre cei care au încercat şi au văzut ce dulce este Crucea Domnului

Părintele Iosif Trifa

 
CÂND TREBUIE O JERTFĂ

Când trebuie o jertfă, eu mă gândesc la tine,
Iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd, cerându-ţi-l.

Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har.

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine, să scapi a’ lor vieţi.

Când mâinile crispate vor cere-o răstignire
şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat.

Când trebuie o jertfă, iubirea mea tăcută,
tu să n-aştepţi ca alţii să fie răstigniţi;
păşeşte tu nainte şi crucea ne-o sărută,
tu ştii c-am fost în lume la asta rânduiţi!

…Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire
cu răsplătirea celor ce-au ars pe-al Lui altar,
răbdarea ta smerită, frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar.

 

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 7 NOIEMBRIE 1976 

Ca să poţi vedea bine înainte, trebuie mai întâi să priveşti bine înapoi.
Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii.
Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.

Am descris mai pe larg în capitolele dinainte cele două Zile mai mari din Istoria Oastei Domnului. Şi adevărurile pentru care au fost rânduite. Tocmai pentru a trage şi noi acum, şi urmaşii noştri în viitor, toate învăţămintele mântuitoare care ni se impun nouă astăzi şi lor mâine, pentru orientarea necesară în această unică şi sfântă Lucrare evanghelică, pe care Dumnezeu ne-a dat-o vremii noastre şi credinţei noastre. Pentru dobândirea prin ea a mântuirii, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Pentru fiecare dintre noi şi pentru tot neamul nostru împreună.
Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr.

 Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noastre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.

Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva.
Viitorul şi Adevărul ne vor da dreptate… Veţi vedea!

În relaţiile oamenilor cu Dumnezeu există anumite momente de har şi de apropieri unice. Atunci Dumnezeu coboară până cel mai aproape de om, iar omul se înalţă până cel mai aproape de Dumnezeu. Atunci mai trebuie doar un salt, doar o treaptă, doar un pas, şi sufletul face contactul salvator cu Dumnezeu, devenind dintr-o dată un eliberat de păcat, un rupt de diavolul şi un unit cu Dumnezeu.
Efortul acesta însă pare cel mai greu. Saltul acesta s-a dovedit imposibil pentru cei mai mulţi oameni şi pentru cele mai multe vremuri. Omul nu a vrut să facă partea lui, iar fără aceasta nici Dumnezeu nu Şi-a făcut-o pe-a Sa.
Un astfel de moment de har şi de apropiere de Hristos au nu numai indivizii, ci şi popoarele şi generaţiile, şi omenirea întreagă.
Cred că cel mai de vârf moment în apropierea lumii contemporane de Dumnezeu a fost momentul de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, la începutul acestui din urmă veac. Dar prin stârnirea acestui război cumplit, diavolul a îmbrâncit lumea înapoi, aruncând-o în vâltorile celor mai mincinoase, mai crude şi mai blestemate doctrine şi teorii contrarii lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, împiedicând parcă pe totdeauna contactul salvator cu El.
De atunci lumea contemporană cu noi se depărtează tot mai îngrozitor de Dumnezeu, spre pierzarea cea mai grabnică şi mai totală, atât morală, cât şi fizică. Nimic n-o mai poate salva. Dumnezeu nu mai vine spre ea, şi ea nu se mai întoarce spre El. Indivizi din lume vor fi mântuiţi, dar lumea, în întregimea ei, pare că nu.

Şi poporul nostru a avut un astfel de moment de har, şi Biserica noastră a avut acel prilej de apropiere de contactul salvator şi înnoitor pentru Hristos. Acel moment şi prilej pare că a fost înainte de Al Doilea Război Mondial. Atunci au apărut cele mai multe şi mai puternice chemări ale lui Dumnezeu faţă de Biserica şi Poporul nostru. Dintre aceste chemări, cea mai puternică a fost apariţia Oastei Domnului, ca mijloc de ridicare a poporului şi ca izvor de primenire a Bisericii.
Dar acelaşi diavol a îmbrâncit în acelaşi fel elitele noastre, atât pe cele lumeşti, cât şi pe cele clericale, în vârtejul marilor lor împotriviri şi respingeri faţă de voia şi apropierea lui Dumnezeu… Aceste două elite şi-au dat mâna în a zădărnici planul lui Dumnezeu, care era atât de aproape de reuşita lui fericită pentru noi!

Şi ceea ce putem constata cu amărăciune pentru toată omenirea de azi, putem la fel să constatăm şi pentru ai noştri.

Cât de clar a profeţit aceste lucruri marele profet al neamului nostru şi al vremilor noastre, Părintele Iosif, în cele din urmă clipe – de pe patul morţii lui – după cum le am amintit în capitolul de mai înainte!
Acum fie că interesează pe cineva acest adevăr, fie că nu mai interesează pe nimeni – ca înştiinţările Mântuitorului pentru Ierusalim înaintea pierzării lui – ceea ce s-a profeţit se împlineşte zguduitor. Atât într-o privinţă, cât şi în cealaltă. Cine are ochi de văzut poate să vadă!

Dar oamenii de azi au tot mai puţin timp şi tot mai puţin îndemn să privească în trecut, pentru a se orienta bine în viitor. Sunt absorbiţi total numai de prezentul acesta zbuciu¬mat şi nesigur, întunecat şi nebun, dezorientat şi haotic. De aceea nu-şi mai pot vedea nici viitorul înspăimântător.
Fără o puternică oprire din prăbuşirea păcatului şi fără o lucidă privire spre Dumnezeu, nu se poate mântui nimeni! Nici indivizi, nici popoare, nici generaţii. Nimeni.
Oamenii nu mai trăiesc astăzi decât pentru jumătatea lor inferioară, a cărei satisfacţie o caută tot mai lacomi, fără însă a şi-o sătura deplin niciodată. Pentru că păcatul dă numai setea, nu însă şi satisfacerea ei.
Dacă un popor nu are în mijlocul lui un glas puternic care să oprească prăbuşirea în imoralitate şi să-l antreneze la saltul spre Dumnezeu, neamul acela va fi pierdut ca neam. Chiar dacă se vor mai salva câţiva indivizi din mijlocul lui.

Şi dacă o Biserică decăzută nu mai are nici un profet care să întoarcă puternic, dintr-o dată, vieţile tuturor fiilor ei spre Salvatorul Hristos, atunci toate lacrimile trăitorilor Evangheliei din această Biserică nu vor curge decât spre osândirea ei definitivă de către Judecata lui Hristos.
Pentru neamul nostru şi pentru Biserica noastră, glasul acesta puternic şi profetul acesta unic era – şi este – Oastea Domnului.
Despre cele două rosturi curative, cel naţional şi cel bisericesc al Oastei Domnului, am vorbit în primele două capitole.
Acum vom vorbi de rostul ei preventiv contra infiltraţiilor rele şi a rătăcirilor dezbinătoare, amândouă acestea fiind boli aducătoare de moarte.

Părintele Iosif a spus: „Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…“

După cum profeţise omul lui Dumnezeu de pe patul morţii sale, îndată după înmormântarea lui, se abătu şi asupra noastră toată furia mitropolitului şi a slugilor sale.
După confiscarea Tipografiei şi a tuturor bunurilor materiale ale Oastei şi după suspendarea foii «Glasul Dreptăţii», noi, cei doi purtători ai condeiului redacţiei, care mai rămăsesem după părintele, în două luni, a trebuit să plecăm alungaţi din Sibiu.
La stăruinţele fraţilor şi cititorilor noştri şi mânaţi de Duhul Domnului, am încercat să scoatem alte gazete pentru legătura noastră cu ţara. Am încercat prima dată la Oradea, să apărem cu «Ogorul Domnului», dar la al treilea număr a fost suspendat şi acesta.
Ne-am mutat la Cluj, cu «Viaţa Creştină» şi cu «Misionarul Vieţii Creştine», dar, prin căderea Ardealului de Nord, le-am pierdut şi pe acestea.
Ne-am mutat apoi la Beiuş, cu «Familia Creştină». Dar venise războiul şi, în al treilea an, am fost opriţi din nou.
După terminarea războiului, am început cu multe greutăţi, împreună cu Titus, fiul Părintelui Iosif, cea de a treia serie din «Isus Biruitorul», dar, la sfârşitul lui ianuarie 1947, fratele Marini a trecut şi el la Domnul. Am rămas cu redactarea foii în continuare numai eu singur. Titus făcea numai administraţia.
La zece luni după asta, începând cu Anul Nou 1948, foaia sfântă «Isus Biruitorul» ne-a fost suspendată definitiv, tipografia sigilată, iar noi am fost împinşi prin lungile şi întunecoasele tuneluri prin care tot mergem de atâţia zeci de ani…

În tot timpul acesta, multe alte duhuri potrivnice veniseră să încerce calea cea dreaptă şi dulce pe care Domnul ne pusese paşii spre mântuire prin lucrarea minunată a Oastei Sale.
Despre toate aceste bântuiri ale duhurilor vrăjmaşe şi dezbinătoare am scris pe larg în paginile «Istoriei», pentru că lupta cu ele a fost mult mai lungă şi mult mai grea chiar şi decât cea dusă cu duhul răzbunător al literei oficiale care se năpustise asupra noastră în timpul domniei mitropolitului Bălan. Când am terminat lupta cu duhul acela singur, au început luptele cu astealalte, mai multe, mai îndelungate şi mai viclene.
Aceste noi atacuri veneau acum din partea duhurilor sectante. Mai încercaseră ele, dar fără succes, şi înainte, însă acum, folosindu-se de măsurile nimicitoare pe care le năpustiseră asupra noastră Biserica şi Statul, reuşeau să pătrundă şi să-i atragă pe mulţi de partea lor. Adunările noastre fiind urmărite cu asprime, mulţi au oferit fraţilor ostaşi, cu făţarnică bunăvoinţă, adunările lor autorizate, pentru ţinerea adunărilor noastre… Iar o dată ajunşi acolo, au început presiunile şi ademenirile, până s-au pierdut foarte mulţi acolo la ei.
Aceste adunări de amestecătură şi ademenire au început prima dată chiar la Sibiu, unde duhul sectarist se strecurase încet-încet, mai demult, prin nişte ostaşi slabi şi nestatornici, cum fuseseră Belaşcu, Butilă, Morariu şi alţii… Dar, pe măsură ce atacurile şi ameninţările se înmulţiseră din partea oficialităţilor bisericeşti, în aceeaşi măsură creşteau atât indignarea ostaşilor, cât şi ademenirile. Celelalte culte, profitând de răutatea preoţilor faţă de noi, reuşeau foarte uşor să-i atragă pe mulţi ostaşi şi chiar adunări întregi de partea lor. Greutăţile şi răutăţile războiului, care fusese atât de lung şi de nimicitor, ne împrăştiaseră, ne rupseseră toate legăturile, ne despărţiseră şi ne înstrăinaseră atât de mult, încât răutatea preoţimii i-a făcut uşor pe mulţi să se sature şi să plece.
Chiar şi noi, prin închisorile unde eram, am avut grele lupte cu unii dintre ai noştri care erau cu totul căzuţi pradă acestor rătăciri de la credinţa şi de la legământul dintâi. De fapt, cei ce căzuseră astfel erau suflete ori mai noi, ori mai neştiutoare, care se obişnuiseră cu neascultarea  pe care ei acum o numeau „libertate“ şi „adevăr“. În fruntea acestora era Nicolae Moldoveanu din adunarea de la Sibiu, unde se continua încă din vremea fratelui Marini şi a doctorului Banu amestecătura aceasta…, răspândindu-se apoi împotriva Oastei cu o duşmănoasă hărnicie peste tot pe unde mergeau… Amestecătura de la Sibiu a nimicit pe rând adunările din jurul Sibiului, până departe. Apoi adunările şi din judeţele vecine: Făgăraş, Alba, Braşov, Târnave… Căzură, Sighişoara, Avrigul, Săsciorii. Şi boala se întinse peste tot pe unde mergeau cei din Sibiu. Ori se venea pe la ei…

Lupta contra acestor duhuri s-a pornit încă de la începutul umblării lor printre noi. Şi a continuat cu intensitate mărită, pe măsura agresiunii cu care luptau şi ele împotriva noastră. Dar noi, neobişnuiţi cu ascunzişurile acestor duhuri, eram pretutindeni în apărare, pe când ele erau mereu în atac.
Pe lângă faptul că şi acest nou vrăjmaş avea aceeaşi deplină libertate din afară, aceleaşi drepturi şi autorizaţii de funcţionare, noi tot nu aveam, nici din afară, nici dinăuntru, nici un fel de posibilităţi. Numai singur Domnul ştie cu ce greutăţi, atât dinăuntru, cât şi din afară, a trebuit să luptăm pentru a opri alunecarea şi pierderea noastră. Şi pentru a întoarce totul înapoi, spre orientarea sănătoasă şi luarea drumului bun, pe care cei mai mulţi nu-l mai ştiau.
Împotriva noastră, a celor puţini care luptam îndureraţi pentru restabilirea orientării sănătoase, ispititorul şi slugile sale ridicaseră mari împotriviri din afară. Şi multe hule şi învinuiri dinăuntru, chiar din partea unora dintre fraţii cei „aleşi“… Începând din 1956, continuând prin închisori ori libertate, luptele acestea au durat douăzeci de ani. Până şi în 1976, încă mai era printre noi acest duh, care mai tulbura unele adunări şi pe unii fraţi.

Pe la unele sfaturi frăţeşti mai restrânse şi locale se frământaseră destul de mult aceste lucruri şi se luaseră destule hotărâri şi măsuri bune. Dar nu se hotărâse încă un Sfat pe ţară al fraţilor de răspundere, pentru precizarea clară a atitudinii noastre faţă de cultele neoprotestante. Şi faţă de propaganda necreştinească pe care unii zeloşi din aceste culte o duceau susţinut împotriva Oastei, furând sufletele şi adunările chemate de Domnul în ea, potrivit planului Său.
În aceste condiţii, s-a hotărât un fel de Sfat Frăţesc pe ţară, întocmai ca acela din 12 septembrie 1937, cu scopul de a dezbate şi a fixa clar şi definitiv atitudinea Oastei Domnului, în general, faţă de cultele şi mişcările neoprotestante. Şi, în special, faţă de infiltrările lor ostile între noi. Dar mai ales faţă de uneltele lor care lucrează prin adunările noastre.
Din pricina măsurilor aspre care continuau încă împotriva noastră atât din partea oficialităţii bisericeşti, cât şi a autorităţii statale, desigur, acest sfat nu se putea ţine decât în ascuns. Şi doar cu fraţii lucrători mai de seamă din ţară, care vor putea veni şi care vor reprezenta întreagă Oastea Domnului.
Gândul acestui Sfat Frăţesc pe ţară plutea deasupra noastră, a tuturor celor ce aveam pe inimă povara acestei mari nevoi ce trebuia împlinită cât mai curând.
Dar pregătirea pentru ţinerea acestui sfat, precum şi alegerea timpului şi a locului unde să se ţină, va trebui bine făcute, date fiind împrejurările deosebit de grele prin care treceam. Urmăritorii noştri ne prigoneau şi ne urmăreau cu toată asprimea, din cetate în cetate. Eu, personal, aveam atunci aproape săptămânal percheziţii, anchete, cercetări de tot felul şi din partea tuturor celor puşi să ne supravegheze şi hărţuiască. Şi la fel era majoritatea fraţilor lucrători.

Prima dată s-a propus ziua de 25 septembrie 1976 şi a fost ales şi locul în casa unui frate care făcea atunci de pază la un teren de pădure şi păşune din raza localităţii Poiana Braşov. Era o casă retrasă într-o pădure de brazi şi un loc liniştit şi potrivit. Fratele care stătea acolo era atunci un suflet bun, simplu şi smerit, ataşat Domnului şi fraţilor. Şi familia lui era la fel.
Dar pregătirile ce trebuia făcute şi, mai ales, înştiinţarea fraţilor care trebuia să ia parte au întârziat prea mult. La această consfătuire trebuia să participe neapărat şi Moldoveanu de la Sibiu şi Tudose de la Galaţi. Trebuia neapărat să fie puşi în faţa Frăţietăţii, ca să-şi precizeze clar, o dată şi pe totdeauna, ce atitudine înţeleg să ia. Dacă renunţă la învăţăturile şi acţiunile lor, atunci să rămână între noi. Dacă nu renunţă, atunci să fie cel puţin cinstiţi şi să plece.
Mai urma să vină şi Pop Alexandru, să fie întrebat şi să-şi precizeze şi el clar atitudinea

.

În urmă s-a fixat seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas acelaşi. La data aceasta am plecat şi eu, împreună cu încă doi fraţi de la Beiuş şi cu alţii doi de la Vulcana-Pandele – Dâmboviţa.
Am ajuns la casa de la Poiana Braşov în seara de 7 noiembrie 1976, aşa după cum se hotărâse. Am mai aflat acolo încă vreo douăzeci de fraţi lucrători din diferite părţi ale ţării, sosiţi înaintea noastră. După noi, au mai ajuns şi alţii, aşa că ne-am adunat în total vreo treizeci şi cinci de fraţi.
Moldoveanu şi Tudose însă, deşi înştiinţaţi în repetate rânduri şi chemaţi insistent, n-au venit …

… Deci Moldoveanu nu venise nici de data asta la chemarea fraţilor, şi nu venise nici Tudose Constantin din Galaţi.
Totuşi, adunarea a început cu cei treizeci şi cinci de fraţi prezenţi, fără unii dintre cei chemaţi care lipseau. Erau, în schimb, alţii, pe care noi nu-i invitasem, dar care până la urmă s-au dovedit a fi iscoade, trimişi să ne pândească şi să ne vândă.

Pe la ceasul nouă seara, ne-am aplecat pe genunchi şi, cu o rugăciune fierbinte, am mulţumit Domnului pentru prilejul acesta şi L-am chemat stăruitor, cu lacrimi, pe Domnul Isus în mijlocul nostru, cu lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt. Aşa cum ne rugasem acum treizeci şi opt de ani sub mesteacănul din Aleea Filosofilor, nr. 18, lângă părintele nostru Iosif cu cei cinci sute de fraţi de atunci.
Îl simţeam şi acum pe profetul Domnului şi înaintaşul nostru îngenuncheat şi el împreună cu noi, ca atunci. Pentru că tot la o răscruce mare eram şi de data asta. Şi tot într-o luptă grea ne găseam. Şi tot pentru luarea unei hotărâri la fel de însemnate ne adunaserăm.
Ne-am aşezat apoi cu toţii pe nişte scaune în lungul pereţilor şi prin mijlocul casei, în jurul unei mese lungi, de la fereastră până la uşă.
M-am ridicat în mijlocul fraţilor, având în mână «Ecoul» din 12 septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor şi a hotărârilor de atunci. Şi mai aveam încă alte două documente scrise la maşină. Unul semnat în original de către Părintele Iosif şi de către noi, cei de la redacţie, librărie şi tipografie, de la Anul Nou 1938. Iar altul tot semnat în original de către toţi fraţii din adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin amândouă adeveream încă o dată Mitropoliei ataşamentul nostru total, atât faţă de Biserică şi faţă de învăţătura ei, cât şi de scopul Oastei Domnului şi de cauza părintelui nostru Iosif Trifa. După cum o făcuseră toţi fraţii delegaţi la Sfatul Central din 12 septembrie, prin Moţiunea înaintată Mitropoliei, atunci. Aceste două documente originale erau o mărturie în plus faţă de cele scrise pe larg în «Ecoul» şi petrecute atunci. Ele întăreau adevărul prin semnăturile în original, atât a adunării Oastei din Sibiu, cât şi a noastră, a celor de la Centrul de Editură al ei.

Le-am adus şi le-am arătat fraţilor prezenţi şi, prin ei, tuturor fraţilor din ţară trei mari adevăruri şi anume:

1. Noi nu suntem începătorii acestei sfinte Lucrări, ci suntem numai continuatorii ei. Nu noi am primit inspiraţia Oastei de la Duhul Sfânt şi nu noi am făcut munca începutului ei, ci alţii au avut de la Dumnezeu lumina, chemarea şi călăuzirea CUM să facă această Lucrare după voia şi planul lui Dumnezeu. Ei AŞA au făcut-o. Noi doar am intrat în lucrul lor, după cum spunea Mântuitorul la Ioan 4, 37-38, căci şi în privinţa aceasta este adevărată zicerea: unul seamănă, iar altul seceră.
Eu – zice Domnul – v-am trimis pe voi să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit, iar voi aţi intrat în osteneala lor. Prin urmare, noi suntem urmaşii acelora care au început această Lucrare. Am intrat în lucrarea lor unii mai de mult, alţii mai de curând. Deci dacă noi suntem schimbul doi ori schimbul trei, luând în primire lucrul început de ei, se cuvenea să privim cu toată cutremurătoarea conştiinţă a răspunderii noastre datoria de a continua exact în acelaşi fel munca lor. Pe temelia slăvită a lui Isus cel Răstignit, întocmai precum au început şi au lucrat ei până în clipa când noi am venit, iar ei s-au dus…

2. Ca nişte zidari conştiincioşi, noi, urmând zidirea la care am fost chemaţi, trebuie să preluăm de la ei acelaşi dreptar de învăţătură sănătoasă care a fost lăsat Părintelui Iosif de către marii săi înaintaşi: Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Dreptarul acesta l-au folosit ei, având toată grija să nu se abată cu zidirea nici la stânga, nici la dreapta. Având toată grija să se alinieze ei înşişi şi să alinieze şi pe alţii cât mai frumos şi cât mai desăvârşit, după linia acestui sănătos Dreptar.
Nouă ne este acum şi nespus mai uşor, dar şi nespus mai greu decât lor, din cauza lipsei de ascultare a unora dinăuntru. Şi din cauza marilor împotriviri ale altora din afară. Dar şi răspunderea noastră este cu atât mai mare, cu cât Lucrarea pe care ne-au lăsat-o ei era mai frumoasă şi mai curată, atât în număr, cât şi în roade, decât cea pe care ne pregătim noi să o lăsăm celor care vin după noi.

3. Pentru a ne orienta acum bine în viitor, avem nevoie neapărat să stăm aici şi să privim bine în trecut. Să luăm pildă şi lumină de la felul cum au gândit şi au lucrat ei, spre a nu abate nici noi cu nimic Lucrarea Domnului de la drumul şi scopul pe care i le-a vrut şi le-a poruncit Domnul Isus de la începutul ei. Şi nici să nu clădim noi cumva deasupra lor un alt material şi în alt fel decât cum au făcut ei. Căci Domnul le-a poruncit lor AŞA să facă, după cum au făcut. Şi ei ne-au spus nouă şi ne-au lăsat ca şi noi tot AŞA să facem.
Să luăm deci foarte bine seama la aceste adevăruri acum când noi suntem chemaţi să ne precizăm atitudinea clară şi definitivă faţă de învăţăturile străine care s-au amestecat atât de negativ şi de păgubitor în Lucrarea Oastei Domnului şi în desfăşurarea muncii rânduite de Hristos nouă pentru salvarea Poporului nostru şi învierea Bisericii noastre.

De aceea, iată, am ales aici aceste trei documente pe care am să vi le înfăţişez, fiindcă cea mai mare parte dintre fraţii care sunt acum de faţă aici sunt mai tineri şi, poate, nici nu le cunosc.
Totuşi sunt aici şi câţiva fraţi în vârstă, dintre cei care au fost prezenţi şi ei atât la Consfătuirea din 12 septembrie 1937, cât şi la legământul frăţesc de la mormântul Părintelui Iosif din 12-16 februarie 1938. Aceştia trebuie să-şi aducă bine aminte de cele petrecute atunci şi pot adeveri acum prin viu grai, aici, în faţa tuturor, toate cele pe care vi le înfăţişez şi vi le citesc din aceste documente.
După ce am să vă citesc aceste documente, pentru ca să luăm încă o dată cunoştinţă cu toţii de adevărurile cuprinse în ele şi să ni le punem pe conştiinţa noastră fiecare dintre noi cu tot simţul cutremurător al răspunderii faţă de împlinirea lor întocmai, eu am să vă fac, personal, aici, înaintea tuturora, declaraţia mea solemnă şi legământul atitudinii mele faţă de adevărul acesta.
Iar după mine, va trebui şi frăţiile voastre, fiecare la rând, aşa după cum staţi aşezaţi pe aceste scaune, să luaţi cuvântul pentru a vă arăta personal – aici, înaintea Domnului Dumnezeului nostru Care este de faţă, precum şi în faţa Lucrării Oastei Domnului care este reprezentată prin fraţii adunaţi pentru această consfătuire şi să precizaţi clar care vă este încredinţarea şi atitudinea de astăzi şi de viitor Şi cum înţelegeţi să lucraţi şi să fiţi, atât faţă de respectarea acestor învăţături, cât şi faţă de cei care le încalcă sau le schimbă, din mijlocul nostru sau din afara noastră.
Trebuie să fim cinstiţi faţă de Dumnezeu, faţă de Adevăr şi faţă de Frăţietatea Oastei, care este a Domnului Isus Hristos, înaintea Căruia avem să mergem în curând fiecare dintre noi cu ceea ce am lucrat. Şi ca să ne primim răsplata fiecare dintre noi după cum am lucrat, fiindcă este scris: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup“ (II Cor. 5, 10).

După ce am spus acestea, am început să citesc în faţa tuturor fraţilor prezenţi toate cele scrise în cele trei documente pe care le adusesem, şi anume:
1. Darea de seamă despre convocarea şi decurgerea Consfătuirii din 12 septembrie 1937, după cum s-a publicat ea în foaia «Ecoul» de atunci şi cum am relatat-o pe larg şi în primul dintre aceste adevăruri.
2. Documentul original semnat de către Părintele Iosif şi de către noi, tot personalul de atunci al Redacţiei, Librăriei şi Tipografiei Oastei Domnului, document prin care mai repetam pe scurt cele cuprinse în Moţiunea din 12 septembrie 1937 şi în care insistam mai categoric pentru rezolvarea paşnică a conflictului dintre Mitropolie şi Oaste.
3. Documentul original, semnat de către toţi membrii Oastei Domnului de la adunarea de atunci din Sibiu. Şi în acel document se precizau tot aceleaşi adevăruri, însă ele erau afirmate de grupul ostaşilor sibieni într-un fel mai categoric şi mai insistent…

(Aici trebuie să fac o paranteză pentru o precizare:
Am înălţat atunci în faţa tuturor delegaţilor prezenţi aceste clare şi categorice documente, ca o dovadă puternică a adevărurilor pe care le susţineam. Toţi cei de faţă le au văzut şi au putut să le citească, spre a se convinge definitiv şi total de adevărul lor.
Regret din toată inima că acum, după mulţi ani, când scriu aceste lucruri aici, nu mai am aceste două documente în original, pentru a le reproduce aici cuvânt cu cuvânt şi nume cu nume. În împrejurările grele care au urmat îndată după Consfătuirea noastră de la Poiana Braşov, ele mi-au dispărut fără să ştiu cum. Poate le-am pierdut, poate mi-au fost sustrase, poate s-au rătăcit pe undeva şi mai este un strop de speranţă de a fi regăsite cândva… nu ştiu. Dacă se vor afla vreodată, ele vor putea confirma cele ce am spus aici. Dacă nu se vor mai găsi, ele vor confirma odată şi mai puternic de pe masa Judecătorului Ceresc, atunci în Ziua când toate acestea vor mai fi reluate, atât pentru cei ce le-au crezut şi trăit, cât şi împotriva celor ce le-au lepădat.)

După această precizare, revin la continuarea celor petrecute în 7 noiembrie la consfătuirea noastră pentru precizarea celui de al treilea adevăr, zicând:
Aceste documente ale adevărurilor din 12 septembrie 1937, ca şi de la mormântul părintelui, au avut fiecare dintre ele un scop clar şi au conţinut un dreptar însemnat.
Am stăruit asupra acestora destul – dar consfătuirea noastră de astăzi are scopul să ne facă să înţelegem mai clar acest al treilea adevăr, şi anume: că, pentru noi şi pentru neamul nostru, mântuirea nu poate veni prin lucrări străine şi din afara ţării şi a Bisericii noastre. Ci numai dinăuntrul acestora. Şi anume, prin Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, prin înnoirea biblică şi morală pe care o aduce şi o propovăduieşte Oastea.
Prin felul cum a pornit şi prin felul cum a lucrat până acum această Lucrare duhovnicească, s-a adeverit a fi unica şi puternica lucrare de mântuire trimisă nouă şi dintre noi.
Dacă până la apariţia Oastei Domnului au mai fost în mijlocul poporului nostru şi alte lucrări de chemare duhovnicească, ele s-au dovedit a NU fi potrivite nici pentru structura noastră sufletească şi nici pentru învăţătura noastră dreaptă. De aceea nici n-au avut prea mult succes între ai noştri. Ele erau potrivite pentru străini şi ei le-au propagat printre noi.
Acum – o dată ce Dumnezeu S-a îndurat să dea poporului nostru şi Bisericii noastre această Lucrare nespus mai bună, mai curată, mai evanghelică şi mai potrivită pentru noi – de ce unii dintre fraţii noştri îşi vând acest bun sfânt şi superior pentru nişte îndemnuri şi învăţături străine strecurate între noi de aceleaşi duhuri literiste care strecuraseră prima dezbinare? Acestea nu ne mai împing în prăpastia oficializării din care scăpasem în 12 septembrie 1937, ci în prăpastia astalaltă, a sectarizării, care este acum o ispită nouă şi pentru care încă nu am fost pregătiţi îndeajuns ca s-o putem înfrunta, dar care este şi mai primejdioasă decât prima.

Lucrarea Oastei este a Domnului şi ea trebuie să rămână o unealtă bună şi curată numai în mâna Duhului Sfânt, şi să nu ajungă în mâna altor duhuri. Nici a duhului oficialist, dar nici a duhului sectarist. Nici habotnici şi superstiţioşi clericalişti, dar nici habotnici şi superstiţioşi sectarişti.
Noi nu trebuie să avem o cruce fără Hristos, dar nici un Hristos fără cruce. Dacă Hristos cel Viu ne-a scăpat din formalismul cel numai de nume, tot El să ne scape şi de numele cel formalist.
Priviţi bine la viaţa celor ce vor să ne despartă de credinţa noastră şi veţi vedea nespus mai puţine roade bune şi mai multe rele decât între fraţii noştri. Dar lauda pentru crezurile lor şi hulele pentru credinţa noastră i-au înşelat pe mulţi dintre noi.

E adevărat că oficialităţile Bisericii noastre şi ale poporului nostru ne prigonesc acum, pentru că se pare că nu este nimeni acolo care să privească problema noastră şi Lucrarea Oastei prin prisma intereselor Neamului şi ale Credinţei.

Însă aceasta nu trebuie să ne facă pe noi nici să ne părăsim credinţa noastră, nici să ne rupem de neamul nostru. Întâi, pentru că acesta este rostul pentru care ne-a ales şi ne-a chemat Dumnezeu. Iar al doilea, pentru că aşa este scris că trebuie să suferim în lumea aceasta pentru împlinirea datoriei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Cum au luptat Sfinţii Apostoli? Cum au luptat Sfinţii Părinţi? Cum ne-au învăţat şi ne-au arătat Părintele Iosif şi primii noştri fraţi din schimbul lui sfânt? Oare nu în felul acesta? Atunci de ce nu vedem limpede şi de ce nu mergem drept?

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Isus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei peste cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare.

Acum aşteptăm cuvântul şi declaraţia fiecăruia dintre frăţiile voastre, începând cu fratele care este acolo, primul de pe scaunul de la intrare, şi jur-împrejur, până la cel din urmă.
Toată noaptea aceasta avem destul timp ca să ascultăm în linişte declaraţia fiecăruia.
Mai declar aici încă o dată că, dacă cineva dintre fraţi va avea o altfel de atitudine faţă de Lucrarea Oastei Domnului, arătându-se împotriva învăţăturii şi a credinţei pe care am primit-o de la început, eu unul, după cuvintele Sfintelor Scripturi, voi rupe orice legătură cu el, acum şi pe totdeauna, fiindcă este poruncit de Hristos: şi cine nu ascultă nici de fraţi şi nici de Biserică să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Mt. 18, 17). După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de dezbinător (Tit 3, 10). Nici să nu-l primeşti în casă, nici să-i zici bun-venit, ca să nu te faci părtaş păcatelor lui (II In. 10-11). Şi vă îndemn şi pe frăţiile voastre să faceţi acum şi hotărât acest lucru. Acesta este adevărul de astăzi!
Altfel vom fi vinovaţi şi de trecutul, şi de viitorul Oastei. Amin. Slăvit să fie Domnul!

Pe rând, au început să se ridice fraţii şi să-şi declare fiecare încredinţarea sa, aceeaşi frumoasă şi curată încredinţare cum şi-o exprimaseră şi înainte cu aproape patruzeci de ani înaintaşii noştri binecuvântaţi. Înnoindu-şi fiecare legământul şi hotărârea sa de a ţine întocmai până la moarte adevărul credinţei şi al învăţăturii de la început, ne¬schimbate şi nepărăsite.
…

Se lumina de ziuă când au terminat de vorbit toţi fraţii. Trebuia să încheiem, pentru a pleca la trenuri. Am zis atunci: Fraţilor, înainte de despărţirea noastră, dacă suntem cu toţii de aceeaşi părere, veniţi să luăm aici o hotărâre cel puţin asupra a trei puncte mai însemnate din învăţătura noastră pe care încă mai sunt unii dintre fraţi care nu le îndeplinesc, şi anume:
1. Cel puţin o dată sau de două ori pe an, fraţii şi surorile să meargă pentru mărturisire şi împărtăşire la biserică, în cele două posturi: al Naşterii şi al Învierii Domnului.
2. Niciodată şi nicăieri să nu se ţină adunările Oastei în timpul Sfintei Liturghii, ci atunci cu toţii să fim la biserică. În timpul bisericii noi toţi trebuie să fim adunaţi la biserică, şi nu în altă parte.
3. De fiecare dată, rugăciunile noastre personale, familiale sau din adunări să se înceapă cu „Tatăl Nostru“, rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, pe care El Însuşi a spus-o şi a poruncit-o apostolilor şi urmaşilor Săi. Iar rugăciunea aceasta să se înceapă totdeauna tot cu cuvintele Domnului Isus: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“, făcându-se semnul Sfintei Cruci. Încheierea se va face tot aşa, spunându-se: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“.
Ce dureros este pentru unii dintre noi că acum, după atâţia zeci de ani de credinţă, noi trebuie să-i învăţăm pe aceştia, ca pe nişte copii, aceste adevăruri începătoare ale credinţei noastre. În ce tristă sărăcie şi decădere sufletească au ajuns aceşti fraţi nefericiţi! Vor trebui siliţi, ca să-şi revină în fire cum se cuvine şi, trezindu-se, să se desprindă din cursele vrăjmaşelor duhuri şi învăţături în care au fost prinşi.
Să pornim foarte hotărâţi la asta, începând chiar de astăzi, peste tot unde mai sunt astfel de stări, pentru a se alunga de peste tot aceste lucruri străine, strecurate printre noi. Cu răbdare, cu dragoste şi cu rugăciune. Duhul Sfânt ne va ajuta. Dar trebuie să fim hotărâţi şi stăruitori.
Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord, iar unii au spus că trebuie să se facă semnul Crucii de către toţi fraţii şi la începutul vorbirii în adunări. Chiar şi de către copii când spun poezii. Totul să se înceapă şi să se termine în chip solemn şi evlavios: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Aceste mari cuvinte dau de la început o sfântă putere şi creează o stare de înaltă inspiraţie şi solemnitate, atât celui ce vorbeşte, cât şi celor ce ascultă. Şi aceasta este starea din care trebuie ca noi să vorbim şi să ascultăm sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu.
Ne-am aplecat din nou genunchii pentru rugăciunea de mulţumire… Aşteptam ca unul din fraţii cei mai în vârstă şi mai respectaţi din mijlocul nostru să fie lăsat să înalţe Domnului rugăciunea noastră de despărţire.
…
 În dimineaţa zilei a treia după această consfătuire, terminată în felul cum am descris-o, m-am pomenit cu o maşină la poartă şi cu doi inşi care, fără prea multă vorbă, m-au luat de mână şi m-au scos afară, arătându-mi uşa maşinii:
– Urcă şi mergi cu noi!
Şapte ceasuri în ziua aceea şi apoi alte şapte zile la rând a trebuit să răspund la trei anchetatori, dintre care cel mai mare venise din Bucureşti, special pentru a ne cerceta îndeaproape sub presiuni şi ameninţări, pentru adunarea noastră „conspirativă şi ilegală“, organizată la Poiana Braşov în noaptea aceea.
În mâna anchetatorului venit de la Bucureşti erau trei hârtii de caiet scrise cu pix roşu din care citea punându-mi întrebări:
– Unde sunt documentele pe care le-ai citit acolo?
– Unde sunt benzile pe care le-ai înregistrat?
– Unde sunt cărţile şi foile pe care le-ai avut asupra ta?
Şi, de fiecare dată când era nemulţumit de răspuns, îmi arăta până lângă ochi cele trei foi scrise cu pix roşu al căror scris îl cunoşteam bine. Era al unuia dintre cei doi care veniseră nechemaţi şi care stătuseră şi ieşiseră împreună. Despre cel de-al treilea am aflat numai mai târziu că nu lucrau împreună… Sărmanii „fraţi“, ce lucruri grele şi neadevărate trebuie să fi scris despre noi, de vreme ce autorităţile se purtau şi ameninţau atât de greu…
Nu ştiu însă prin ce întâmplare pe bandă nu se înregistrase nimic, iar documentele nu le-am mai găsit de la plecarea mea de la Poiana Braşov… Dacă aveam ceva din acestea, uşor se putea constata că nu făcusem absolut nici un rău. Nimic din ce ne învinuiseră fraţii vânzători…
Se înţelege ce am suferit, neavând cele cerute. Ce percheziţie a urmat acasă şi cum mi s-a luat tot ce mi s-a găsit privitor la Oastea Domnului: cărţi, caiete, benzi, fotografii.
Şi nimic nu mi s-a mai dat nici de data asta înapoi, cum nu mi se dăduse nici celelalte, de alte dăţi…
Şi tot cam aşa ca mine au mai păţit şi alţi mulţi fraţi dintre cei ce fuseseră atunci acolo şi pe care vânzătorul îi scrisese cu numele în denunţul său.

Aşa s-a încheiat „Sfatul Frăţesc“ de la treizeci şi opt de ani după 12 septembrie 1937. Aşa s-a încheiat frumosul gând pe care îl aveam, de a arăta încă o dată fraţilor adevărul Oastei Domnului care nu trebuie să primească şi să aibă în ea nimic străin de Evanghelie, de neamul nostru şi de Biserica noastră. Nimic din învăţăturile lucrurilor străine de sufletul şi de credinţa noastră şi a străbunilor noştri.
Frumosul gând de a ne strânge inimile şi gândurile tuturor lângă vatra caldă şi dulce a ceea ce este al nostru, curat şi sfânt, dăruit de la Dumnezeu şi rămas de la părinţii noştri a trebuit din nou plătit din greu.

Ce adevăr minunat era acesta! Ce specific minunat are Oastea prin acest adevăr! Ce lucrare curată şi sfântă, atât prin învăţătura, cât şi prin scopul ei profund evanghelic şi profund uman românesc este această Mişcare a Oastei Domnului!
Nimic străin de interesul lui Hristos şi nimic străin de interesul Neamului şi al Bisericii nu este în ea.
Nimic politic, care să dezbine în partide pe fiii acestui neam.
Nimic confesionalist, care să tulbure unitatea Bisericii.
Nimic lumesc, care să întineze conştiinţele.
Nimic materialist, care să aţâţe ura şi poftele.
Nimic interesat, care să-i învrăjbească pe oameni.
Ci totul numai dăruire curată şi jertfitoare, cu dragoste şi lacrimi pentru nobilul scop al mântuirii fiilor acestui Neam. Pentru înduhovnicirea fiilor acestei Biserici. Pentru înstăpânirea reală şi frumoasă a voii şi mântuirii lui Dumnezeu peste hotarele şi peste inimile acestei ţări.
Pentru că numai înnobilaţi de aceste transformări evan¬ghelice, noi, ca Neam şi ca Biserică, vom putea deveni cu adevărat un Popor demn, o Biserică vie, o Familie fericită.
Încă o dată: dacă salvarea acestui neam din corupţie şi alcoolism şi a acestei Biserici din decădere morală şi din rătăciri de la credinţă nu va veni de la Hristos prin Oastea Domnului, atunci să fie sigur oricine că nu va mai veni niciodată şi de nicăieri!

....

Tată Ceresc, iartă-le lor, că n-au ştiut ce fac; sau poate că n-au ştiut ce fac. Iar nouă – tuturor celor care, cu inima curată şi cu sufletul întristat, am înfruntat încă o primejdie din afară pentru a ne vindeca o rană dinăuntru – ajută-ne să putem răbda tot ce va veni asupra noastră şi pentru acest gând bun pe care am dorit să-l împlinim. Pentru păstrarea curată a Lucrării Oastei Tale şi pentru salvarea fraţilor noştri ispitiţi.
Te rugăm, veghează Tu Însuţi, Doamne Duhule Sfinte, asupra viei pe care a sădit-o Dreapta Ta. Nimiceşte puterea duhurilor  care luptă împotriva ei dinlăuntru şi a duhurilor potrivnice din afară.
Întăreşte-i şi-i înmulţeşte pe slujitorii Tăi buni din ea, dar înlătură-i cum ştii Tu pe cei răi care nu pot nici să se îndrepte, nici să plece. Amin.

CEL CE TE-A ÎNSCRIS

Cel ce te-a înscris în Oastea Domnului Isus
este Duhul Mângâierii, Duhul Sfânt de Sus,
El e Cel ce de pe calea morţii te-a chemat
şi cu Semnul Mântuirii Lui te-a însemnat,

El e Duhul Mângâierii ce ne-a fost trimes
tuturor acelor care Domnul ne-a ales,
să ne-ajute, să ne-nveţe, să ne dea mereu
şi lumină, şi putere pentru Dumnezeu.

Nu vă temeţi deci oricâte veţi avea de dus,
Duhul Sfânt ne însoţeşte, cum ne-a zis Isus,
în ispite mijloceşte să fim întăriţi,
în primejdii ne păzeşte să fim izbăviţi.

Nu vă temeţi nici de moarte, căci El ne va da
o tărie neclintită s-o putem răbda;
chiar când pietrele vor curge, să privim în Sus:
cu cununa vieţii-aşteaptă, strălucind, Isus.

Nu vă temeţi deci de-oricâte lupte şi nevoi,
Domnul este Cel Puternic şi El e cu noi;
fiţi încrezători oriunde în al Lui Cuvânt,
Cel ce ne-a înscris la Oaste este Duhul Sfânt.

PENTRU UN LEGĂMÂNT

Pentru un legământ cu Tine
atâţia au putut purta
oricâte cruci, şi-oricât de grele,
dar n-au călcat pe Crucea Ta.

Cei ce-am gustat a Ta iubire
lipsiţi de toate ne-am ştiut
şi ne-am putut lăsa de toate,
de Tine însă n-am putut.

Pentru Cuvântul Tău, Isuse,
am dat atâţia tot ce-aveam,
puteam lăsa orice avere,
Cuvântu-Ţi însă nu-l puteam.

Cei ce-am aflat a Ta viaţă
ne-o dăm pe cât avut vedem,
de toate ne putem desparte,
de Tine însă nu putem.

Întâiul legământ cu Tine
cei ce-l cunoaştem nu-l uităm,
putem da pentru el viaţa,
dar legământul nu ni-l dăm!

De toate ne putem desparte
când vine cel mai greu hotar,
dar nu ne despărţim de Tine,
Tu Singur.

 

ŞI O ULTIMĂ ÎNŞTIINŢARE

Am înfăţişat pe larg aici aceste trei împrejurări şi aceste trei adevăruri de cea mai mare însemnătate pentru tot mersul Oastei Domnului în vremea şi în locul pentru care a rânduit-o Dumnezeul cel Adevărat şi Atotputernic, spre împlinirea unui mare plan al dragostei Lui cu ea.
Şi am stăruit cu toată puterea cuvântului, pe care ni l-a insuflat Duhul Sfânt, asupra acestor adevăruri, pentru ca oricine este chemat de Dumnezeu la mântuire prin această Lucrare sfântă să cunoască îndeaproape rugul aprins de care s-a apropiat şi locul sfânt pe care a păşit, asemenea lui Moise (Exod 3, 1-10).
Fiindcă Domnul Isus, Mântuitorul poporului din care era profetul Său Moise şi Care îi vorbea lui atunci pentru mântuirea lui Israel, tot El – Acelaşi Isus Îndurător şi Răscumpărător al poporului din care era profetul Său Iosif – i a vorbit şi lui, părintelui nostru, adevărul mântuirii noastre.
Revelaţia făcută profetului poporului nostru de acum n-a fost cu nimic mai prejos decât revelaţia făcută profetului poporului Israel de atunci. Ci revelaţia aceasta are pentru noi un preţ nespus mai mare decât cea a celor de atunci, cu cât dezrobirea noastră este nespus mai frumoasă decât a acelora. Ei erau izbăviţi numai trupeşte şi pe jumătate, pe când noi putem fi izbăviţi şi sufleteşte, adică pe deplin. Adevărul lor era o umbră, pe când al nostru este o Lumină. Mielul lor era numai o preînchipuire, pe când Mielul nostru este o Realitate, un Dumnezeu.
De aceea şi Solia adusă de Profeţia aceasta cere o ascultare nespus mai profundă şi mai deplină decât a acelora de demult. Iar neascultarea, tot aşa, va fi pedepsită mult mai greu decât a lor. După cum este scris: „Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu (adică legământul făcut prin Jertfa Crucii Lui) (…) şi va batjocori pe Duhul Harului“ (prin Care a fost primit în Lucrarea Sa)? (Evrei 10, 28-29).
Toate aceste grozave înştiinţări sunt făcute celor ce se răzvrătesc împotriva adunării şi frăţietăţii duhovniceşti în care au fost chemaţi de Hristos la început, batjocorind primul lor legământ pus cu Dumnezeu. Nici o dezvinovăţire şi nici o altă interpretare pe care ar da-o ei acestor versete nu are alt înţeles decât acesta. Ci sunt numai nişte amăgiri şi înşelări din partea lui satan, ca să-i facă să nu se teamă şi să nu se pocăiască de nelegiuirile lor. Soarta celor ce se împietresc acum în răzvrătire şi neascultare nu poate fi alta decât a celor care n-au ascultat şi s-au răzvrătit atunci (Deut. 4, 1-4).

Toată lucrarea pe care eu am făcut-o aici a fost numai ca să împrospătez cunoştinţei fraţilor mei mai în vârstă aceste adevăruri cărora chiar şi unii dintre ei le-au fost martori. Şi să fac cunoscute cu date şi cu documente adeverite limpede fraţilor mei mai tineri, care au venit în Oastea Domnului mai târziu sau mult mai târziu după ce s-au petrecut acestea.
Pentru ca nici unii dintre noi sau urmaşii noştri să nu privim cu uşurinţă ori cu nepăsare la aceste adevăruri dumnezeieşti, pentru că ele fac parte din acele adevăruri care au o valoare veşnică. Fiindcă au fost pecetluite cu Sângele lui Hristos şi cu sângele celor mai sfinţi dintre aleşii şi trimişii Lui. Oricine ascultă cuvântul lor ascultă Cuvântul lui Hristos. Şi oricine îi nesocoteşte sau îi trădează pe ei Îl trădează pe Hristosul Care i-a trimes (Luca 10, 16).
Viaţa şi istoria Oastei Domnului nu este prea lungă; totuşi, oricine vrea să vadă împlinirea acestor înştiinţări faţă de cei ce s-au răzvrătit în trecut contra acestei Lucrări dumnezeieşti şi contra solilor lui Dumnezeu care au fost trimişi s-o mărturisească se va cutremura de asprimea cu care Dumnezeu Şi le-a împlinit faţă de ei.
Cercetaţi istoria trecutului sau întrebaţi pe cei care mai sunt în viaţă, să vă spună ei ce s-a ales de Vonica, de Enică, de Jarda şi de familiile lor, de mitropolitul Bălan, de Secaş, de Oprişan şi de ceilalţi împotrivitori. Iar ceea ce s-a ales de sufletele lor se va vedea numai la Judecata cea dreaptă a Viului Hristos, împotriva Lucrării şi profetului căruia s-au ridicat ei .

…
Acum să ne întoarcem spre mulţimea nenumăratelor suflete sincere şi curate care au venit cu smerenie la Domnul Isus şi care au rămas şi se luptă să rămână ascultătoare în temerea lui Dumnezeu, până la moarte, în această sfântă Lucrare mântuitoare a Oastei Domnului…
Şi să ne rugăm Domnului Duhul Sfânt, Care a făcut această Lucrare ca un mijloc de mântuire pentru noi în învăţătura şi în credinţa în care s-au născut neamul nostru şi părinţii noştri, ca să întărească El, de nezdruncinat, în noi aceste adevăruri.
Cunoaşterea şi adeverirea celor din cartea asta să-i facă să nu se mai îndoiască întru nimic şi niciodată de temeiul biblic şi patriotic al acestor învăţături şi îndrumări mântuitoare. Ci, zidindu-se şi mai puternic pe temelia adevărului învăţăturii şi credinţei noastre, să lucreze faptele mântuirii lor potrivit acestor îndrumări.
Atât fiecare suflet de ostaş în parte, cât şi fiecare adunare frăţească să-şi facă o datorie sfântă de a citi aceste adevăruri şi de a le învăţa, pentru a le trăi. Întâi fiecare însuşi, apoi de a-i îndruma în lumina lor şi pe copiii săi şi familia sa.
Cele mai multe rătăciri de la învăţătură şi de la credinţă vin de acolo că fraţii şi surorile noastre nu cunosc învăţătura cea dreaptă. şi dacă nu cunosc ceea ce este bine, desigur că nu ştiu să se ferească nici de ceea ce este rău. Dacă nu ne cunoaştem învăţătura noastră, atunci nu vom şti nici care sunt învăţăturile străine…
Din cauza asta au ajuns între noi mulţi fraţi bolnavi sufleteşte şi multe adunări bolnave de invăţături străine care pe unii i-au dus la moarte, iar pe alţii îi fac şi acum să umble fără să ştie ce să mai creadă. Nici cum îi mai cheamă. Nici cu cine mai sunt fraţi.

 

A sosit deci vremea ca fiecare suflet de frate şi de soră şi fiecare adunare de şcoală biblică să pună mâna pe adevăr şi să cerceteze verset cu verset şi punct cu punct, pentru a se pătrunde de înţelesul cel mare  şi a se încredinţa că pentru noi, care am fost născuţi şi zidiţi în Oastea şi Biserica noastră, nu mai este un alt adevăr prin care să putem fi mântuiţi decât acesta. Altfel, degeaba am crezut (I Cor. 15, 1-2).
Prin această afirmaţie, categoric biblică, noi nu vrem să spunem  că alţii, care s-au născut în alte confesiuni decât a noastră, nu vor putea fi mântuiţi. Dumnezeul cel Atotputernic este Părintele nostru Ceresc, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor oamenilor de pe pământ. Şi El este Acela Care ţine seama de orice om, de orice neam şi de orice cult, căci El a lăsat ca fiecare să aibă mărturia Lui în inimile şi cugetele lor. Faţă de ascultarea curată a acestei mărturii va răspunde fiecare înaintea Lui.
Pe cei din afara credinţei noastre îi va judeca Dumnezeu după Legea pe care El le-a dat-o lor. Şi în faţa Lui vor răspunde dacă au împlinit-o cu temere de El sau nu. Nu-i căderea noastră să-i judecăm pe nici unii din afara noastră. Este Cine să ne judece pe toţi. Ci datoria noastră este să ne cunoaştem fiecare bine credinţa pe care ne-a dat-o nouă Dumnezeu şi după care ne va judeca El Însuşi… Şi cunoscând-o, să ne dăm toate silinţele s-o împlinim cu fapta şi cu adevărul. Să o păstrăm neştirbită, aşa cum am primit-o; să ne învăţăm în ea pe copiii şi pe fraţii noştri şi să ne ferim ca de focul iadului de alte învăţături care ne-ar abate de la ea, pentru a nu ne pierde în osânda celor răzvrătiţi.
Vremile sunt trecătoare, oamenii sunt trecători, stăpânirile, atât cele blânde, cât şi cele aspre, sunt şi ele trecătoare. Dar lucrarea lui Dumnezeu este veşnică, după cum Domnul şi Împăratul ei este Veşnic. Şi aşa va fi şi Oastea Domnului.
Dar orice vremi ar fi să vină şi orice trebuinţe s-ar ivi, atât în problemele ei materiale, cât şi în cele spirituale, ea va avea în dreptarul acestor învăţături, cât şi în experienţele celor trei mari răscruci din trecutul ei, destulă lumină şi îndrumare pentru a se orienta bine şi pentru a-şi împlini scopul precis, divin şi etern pentru care a făcut-o Dumnezeu. Pentru modul cum şi l-a împlinit, va fi chemată ea să răspundă înaintea Judecăţii Lui.
Atunci vom fi acolo în mijlocul ei fiecare dintre noi, ca să răspundem la rândul nostru de felul cum ne-am împlinit, în planul ei general, fiecare datoria sa personală, după locul şi după rostul pe care l-am avut rânduit de Dumnezeu în ea.
Ce minunat va fi pentru cei care, la rândul lor şi la locul pe care l-au avut, au zidit frumos, după cuvântul şi după pilda primilor lucrători minunaţi dinaintea lor! Pentru cei care au avut o credinţă de acelaşi preţ ca sfinţii lor înaintaşi; care au zidit cu lacrimi, cu jertfe şi cu cuget curat aurul, argintul şi pietrele scumpe ale învăţăturii sănătoase, ale credinţei drepte, ale mărturisirii curate. La ce răsplată strălucită va merge atunci Oastea cea adevărată a Domnului ca idee, ca adevăr şi ca realizare unică a voii lui Dumnezeu… Iar în mijlocul ei, fiecare suflet care a făcut cu adevărat şi cu vrednicie parte din ea, începând cu cel dintâi dintre noi – şi sfârşind cu cel din urmă!
Vreţi să aveţi parte de slava aceasta? Dacă vreţi, daţi vă toate silinţele să vă pătrundeţi de aceste adevăruri! Să ascultaţi de îndrumările lor şi să le împliniţi cu sinceritate şi smerenie până la sfârşit.
Dumnezeul oricărei Răsplătiri să vă facă parte de toate făgăduinţele din Cuvântul lui Sfânt, făgăduinţe pe care le-a făcut El, Cel Credincios şi Adevărat, oricui va crede şi va trăi după voia Sa. Aşa cum ne-a descoperit această voie a Lui în învăţătura şi în credinţa pe care ne-a dat-o.

Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, din tot sufletul nostru Îţi mulţumim că pe noi ne-ai chemat la mântuirea Ta minunată şi veşnică, pe care ne-ai făcut-o cunoscută prin Lucrarea Oastei Tale în care ne ai chemat. Şi în care ne-ai poruncit să rămânem, ţinând până la sfârşit Evanghelia pe care am primit-o, atât prin scris, cât şi prin viu grai, de la profeţii Tăi şi părinţii noştri…
Pecetluieşte prin Duhul Sfânt în viaţa noastră legământul făcut prin Sângele lui Hristos, Mântuitorul nostru, pe adevărul învăţăturii şi al Credinţei prin care ni Te-ai descoperit Tu nouă.
Ajută-ne să păstrăm în totul şi neschimbat atât Dreptarul Învăţăturii sănătoase pe care ni l-ai lăsat, cât şi învăţămintele istorice pe care ni le-au lăsat înaintaşii noştri, pentru ca, umblând în totul după ele, să ajungem şi noi cu bine la cununa slavei veşnice împreună cu înaintaşii şi cu urmaşii noştri până în vecii vecilor.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

ÎN CUPRINSUL ŢĂRII NOASTRE

În cuprinsul ţării noastre s-a ivit o sete şi o însetare după Cuvântul lui Dumnezeu şi după învăţătura de mântuire sufletească. Iar această sete trebuie adăpată.
În cuprinsul ţării noastre s-a ivit o binecuvântată revărsare sufletească şi această revărsare trebuie îndrumată într-o albie, altcum o prind alţii.
Secerişul este gata şi secerătorii trebuie să iasă îndată la lucru. Neglijenţele pastorale se răzbună azi mai mult ca oricând.
Părintele Iosif Trifa

SĂ ŞTII S-AŞTEPŢI

Să ştii s-aştepţi făgăduinţa ce negreşit se va-mplini
cu-ncredinţarea neclintită că tot ce-i scris aşa va fi;
nici cât ’delunga-ntârziere, nici cât de mulţi şi tari vrăjmaşi
să nu-ţi înfrângă-ncredinţarea; să lupţi crezând, să nu te laşi!

Să ştii s-aştepţi şi suferinţa, că şi ea are de-mplinit
o mare taină-n viaţa celui ce cu Hristos se vrea unit;
dar orişicare-ar fi cuptorul şi-n orice flăcări să te-ncingi,
nimic nu-ţi frângă-ncredinţarea, să rabzi, crezând că ai să-nvingi!

Să ştii s-aştepţi şi izbăvirea, căci şi ea-şi are vremea sa,
cu neclintita-ncredinţare că va veni şi-o vei vedea;
oricâte piedici i s-ar pune şi-orice zăvoare ţi-o închid,
nimic nu-ţi frângă-ncredinţarea, la timp cădea-va orice zid.

Să ştii s-aştepţi frumos şi moartea, căci şi ea-şi are clipa ei,
cu-ncredinţarea neclintită pe-al Vieţii Veşnice temei;
în orice fel ţi-ar fi plecarea şi orişiunde-ar fi să mori,
nimic nu-ţi frângă-ncredinţarea că mergi spre-ai Strălucirii Zori.

…Dar şi mai mult s-aştepţi pe Domnul, mai grabnic
decât tot ce-aştepţi,
cu neclintita-ncredinţare cu care-aşteaptă toţi cei drepţi;
durerea, poate, n-o să vină, nici moartea chiar, naintea Sa,
nimic nu-ţi frângă-ncredinţarea că vine El – şi-L vei vedea!

MÂINILE ÎN SUS

Mâinile în sus înseamnă legătura cu cerul prin care primim puterea să biruim, cum primeşte lampa [electrică], ce are legătura cu uzina, să lumineze.
Nu este în lumea asta un lucru mai mare şi mai frumos decât a cădea în genunchi şi a înălţa mâinile în rugăciuni către Dumnezeu. Când staţi în genunchi şi mâinile vi se strâng în rugăciune, când ochii vi se umplu de lacrimi şi glasul vi se înalţă fierbinte spre Domnul, atunci să ştiţi, dragii mei, că harul Duhului Sfânt se revarsă peste voi… Atunci steagurile voastre vor fâlfâi biruitoare şi biruinţa voastră este asigurată.
O, ce dar şi putere mare este rugăciunea! Eu care scriu aceste rânduri nu-mi cruţ genunchii şi nu mă ruşinez de lacrimile rugăciunii. Faceţi şi voi aşa. În felul acesta vom birui totul.

Părintele Iosif Trifa

 

DIN VORBIREA PĂRINTELUI IOSIF – RUSALII 1937

„…Vă rog pe toţi care credeţi că v-am făcut vreun bine sufletesc să nu mă uitaţi.
Să veniţi la mormântul meu în fiecare an, la Rusalii, să veniţi când şi câţi veţi putea la mormântul meu cu flori, cu cântări, cu rugăciuni, cu vorbiri, cu Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, pentru ca şi dincolo de mormânt să mă încredinţez şi să mă bucur că Oastea Domnului cea vie trăieşte, lucrează şi biruie.“

"Ecoul" nr. 5 din 1937

OASTEA TA, ISUSE

Oastea Ta, Isuse, va urma plăcut
calea rânduită ei de la-nceput,
fie şi-nainte ca-napoi de grea,
ea până la capăt calea-şi va ţinea.

Prima-nvăţătură şi credinţă-a ei
le-a ţinut curate prin toţi anii grei,
nici în suferinţe, nici în ispitiri,
n-a călcat cuvântul primei ei iubiri.

Zestrea ei de lacrimi şi cântări i-a fost,
prin oricâte lupte, steag şi adăpost,
nevinovăţia duhului curat
i-a fost apărarea prin tot ce-a-ndurat.

Încă vor fi lupte, poate şi mai mari,
vor fi şi fii vrednici, vor fi şi fugari,
vor fi şi înfrângeri, ca şi biruinţi,
dar ea îşi va ţine drumul din părinţi.

Nici se va abate, nici nu-şi va lăsa
rostul sfânt ce Domnul l-a avut cu ea,
de va fi să moară, va muri luptând,
numele cinstindu-şi, Steagul sus ţinând.

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru,
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!

Slăvit să fie Domnul,
căci El ne-a dăruit
lumina şi-ajutorul
s-ajungem la...

Sfârşit.

---

>>> DESCARACA IN FORMAT PDF <<<