Ioan Marini, învăţătorul ostaş al Domnului, om al rugăciunii şi postului

Victor Oţet

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt.

Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.

La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ lui de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi, acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de “lumânările” verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.

Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi pe genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte, iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.

O surioară din Sâmbăteni, jud. Arad, relatează o astfel de întâmplare petrecută chiar în casa ei: „…După terminarea adunării de seară, mama l-a invitat pe fratele Marini să se odihnească peste noapte la noi. Ajunşi acasă, mama îl pusese la masa încărcată cu tot felul de bucate. El însă preferă puţin lapte. Apoi i-a desfăcut patul să se culce şi l-a lăsat singur.

L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi,era noaptea, pe la ora 01:00. Când mama s-a trezit, dimineaţa, a văzut în camera fratelui învăţător Marini tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis uşa încet, dar când a aruncat privirea el era tot pe genunchi, iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis uşa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puţin timp oaspetele şi-a luat geamantanul şi a plecat la tramvai“.

Fratele David Bălăuţă, un alt mare ostaş trăitor, din judeţul Bacău, îşi aminteşte despre fratele Marini: „…Era un om cu totul deosebit în rugăciune, se scula noaptea de lângă fraţi şi se furişa, pe unde putea, pentru a se ruga. La Corna, lângă Arad, unde am mers împreună cu alţi fraţi, luni dimineaţa când sătenii mergeau la coasă, l-am văzut şi l-am auzit pe fratele Marini în grădina unui frate rugându-se cu plânset mare. Fratele cu grădina mi-a spus că s-a rugat acolo toată noaptea aceea…“

Dar multe lucruri în această privinţă ni le poate spune familia fratelui Ioan Fulea din Sibiu, în casa căruia fratele Marini se simţea, într-un anumit fel, ca la el acasă. Fratele Ioan Fulea ne mărturisea adeseori despre felul cum se ruga şi cum scria învăţătorul Marini: „Era atât de discret, atât de delicat în toate, încât, uneori, aveai impresia că prin odaie se mişcă un suflet nu un trup. Ne-am obişnuit cu tabieturile lui duhovniceşti şi ne sileam să i le respectăm cât mai mult posibil. Aşa am învăţat ce înseamnă rugăciunea pentru hrana zilnică a sufletului; cum poţi să vorbeşti fără să te foloseşti de cuvinte; cum o privire sau un gest spun mai mult decât orice cuvânt. Pentru adunarea din Sibiu şi pentru împrejurimile oraşului, prezenţa fratelui Marini era o adevărată binecuvântare“.

Se spune că intra în curţile fraţilor şi chiar câinii cei mai răi nu-l muşcau, nici nu-l lătrau, gudurându-se pe lângă el. Le vorbea ca unor prieteni şi ei îl înţelegeau, mai mult decât unii oameni.

Înainte de adunări sau în timpul adunărilor dispărea, ajungea într-un loc retras unde se ruga pentru pregătirea adunării şi pentru cei care vor participa la ea și pentru cei care vor lua cuvântul. Erau lacrimi şi har şi abia mult mai târziu fraţii şi-au dat seama ce rost aveau aceste dispariţii ale învăţătorului lor drag.

O soră sărăcuţă din Săsciori, văduvă şi cu câţiva copii s-a îmbolnăvit şi a trebuit să fie transportată de urgenţă la spitalul din Alba-Iulia. O însoţeau băiatul mai mare, un frate ostaş şi învăţătorul Marini. Când au ajuns acolo, medicul de gardă le spunea că nu mai sunt locuri. Băiatul plângea, fratele încerca să intervină pe lângă medic. Între timp, pe neobservate, învăţătorul Marini plecase de acolo. Deodată faţa medicului s-a schimbat, cuvântul lui a devenit mai blând: „Aveţi răbdare, mă duc să caut un pat liber.“ Când fratele Marini a revenit, sora era deja internată iar dimineaţa a şi intrat în operaţie…

Cred că s-ar putea scrie o carte întreagă, dacă s-ar culege toate aceste întâmplări... Iată câteva gânduri despre felul cum înţelegea rugăciunea acest om al lui Dumnezeu: În rugăciune trebuie să ne deschidem larg inima înaintea Domnului şi să ne-o revărsăm fără nici o reţinere. Duhul Sfânt este Acela Care ne face legătura cu Dumnezeu. El ne menţine în starea de legătură cu cerul, mijlocind „cu suspine negrăite“.

În rugăciune să-i spunem Domnului toate nevoile noastre, toate îngrijorările noastre şi tot ce ne apasă pe suflet (…). A te ruga înseamnă a ţine sufletul mereu deschis înaintea Domnului, pentru a putea fi umplut de harul, binecuvântarea şi puterea Lui. A te ruga înseamnă a intra într-o aşa unire cu Dumnezeu, încât puterea Lui, ca un curent electric, să poată ajunge până la noi, fără pierderi şi fără întrerupere. A te ruga înseamnă a aştepta totul de la Dumnezeu şi numai de la El, pentru că orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor, în care nu este nici schimbare nici umbră de mutare (Iacov 1, 17).

După ce te-ai rugat să nu întrerupi legătura pe care ai avut-o cu Dumnezeu în rugăciune. Să nu te scoli imediat de la rugăciune, ci să stai să aştepţi ce are să-ţi spună Dumnezeu, să aştepţi şi răspuns la rugăciune. Stând pe genunchi, poţi să intri în dialog cu Mântuitorul, să te sfătuieşti cu El, simţindu-L parcă, în faţa ta. Să nu ceri de la Dumnezeu decât ceea ce te ajută să-L slujeşti mai bine şi să-L iubeşti mai mult. Lepădat de tine însuţi, având inima şi gândul spălate de orice dorinţă lumească, necerând nimic în numele tău, simţi că rugăciunea te poartă pe aripi iar când revii pe pământ îţi dai seama că ea ţi-a fost ascultată.

Vă rugaţi voi în fiecare zi? Cât timp daţi Domnului, dimineaţa, pentru rugăciune, atâta putere aveţi peste zi. Sunt unii fraţi care, dacă s-au rugat o oră pe zi, cred că s-au rugat destul. Alţii se roagă mai puţin: o jumătate de oră, alţii un sfert de oră, alţii zece minute sau chiar mai puţin. Dacă nu puteţi da Domnului mai mult timp pentru rugăciune, şi acestea-s bune, dar să ne silim să fim sinceri şi desprinşi de pământ, măcar în puţinul timp cât El ne-a primit în faţa tronului Său de har şi îndurare.

Mă cutremur când spun aceste lucruri. Vai, ce puţin am lăsat să dăm Domnului, când El a dat totul pentru noi şi mântuirea noastră! A dat mult, mult mai mult!

De aceea strig cu toată puterea sufletului meu: „Să dăm lui Dumnezeu cât mai mult timp din viaţa noastră. Cu cât ne rugăm, cu atât şi suntem“.

Victor Oţet
Adunarea Ortodoxă Oastea Domnului Baia-Mare

Rob al Tău cu adevărat

Doamne vreau să fiu,

să mă las mereu lucrat

de Cuvântu-Ţi minunat,

ca să port mai luminat

Chipul Tău Cel Viu.

Voia Ta s-o ştiu deplin

Doamne-n orice loc

şi s-o pot plini senin

fără murmur sau suspin,

necurmat să-i spun amin

cu întregu-mi foc.

Să mă foloseşti oricând

Doamne, după plac,

pe cărarea Ta umblând,

lucrul Tău mereu făcând

şi cu-n duh smerit şi blând

să Te-nalţ în veac.

Rob al Tău cum Tu doreşti

Doamne să rămân,

duhul să mi-l întăreşti,

sufletul să-mi curăţeşti,

să Te ştiu mai mult cum eşti,

Tu al meu Stăpân.

>>> INAPOI