Traian Dorz a fost prin excelenţă un om al datoriei şi al onoarei care ne-a slujit milităreşte, cavalereşte

Sociolog Oana Capriş

Pe Traian Dorz l-am cunoscut doar prin cărţile sale, şi prin efectele existenţei lui în vieţile continuatorilor săi. Am trăit şi trăiesc cu modul în care propria sa viziune asupra credinţei a modelat comunitatea religioasă a Oastei Domnului, căreia îi aparţin din fragedă copilărie.

Cu detaşare autoimpusă, şi deci failibilă, analizez acum nuanţele vieţii acestei comunităţi, şi identific cel puţin trei:

intenţia de reconciliere a gândirii răbdătoare şi supuse cu zbaterea reformistă,
opţiunea pentru fundamentalism dogmatic ca instrument al conservării identităţii spirituale,
un cvasiprezent sentiment al valorii unice, irepetabile, pe care destinul nostru, ca mişcare religioasă evanghelică şi, de aici, ca indivizi, îl are în lume. (...)

Operele memorialistice marcante ale lui Traian Dorz rămân ”Istoria unei jertfe” – care consemnează evoluţia mişcării Oastea Domnului de la naşterea sa până în ultimele zile ale autorului şi ”Hristos mărturia mea” – o autobiografie narativă, cu accente introspectiv-didactice. (…)

Pornind de la dihotomia conceptuală a credinţei existenţiale şi a celei defensive – cadrul teoretic oferit de psihologia religiilor (Beck 2006), voi încerca să schiţez profilul de credinţă al lui Traian Dorz, iar mai apoi pe baza teoriei ataşamentului (Yerkovich 2006:292-294) şi a analizei tranzacţionale (Berne 2002), să identific mecanismele prin care acest profil individual a reglat relaţiile sale cu membrii comunităţii pe care a mentorat-o. Dacă paradigmele de lucru mi-au parvenit din domeniul psihologiei, metodele şi instrumentele necesare mi-au fost oferite de sociologie. (…)

Există o ruptură de destin, de identitate la acest mare om care a ales să fie, să scrie, să creadă, să trăiască mai mult în spaţiul public al întâlnirii cu semenii, decât în cel privat, al propriei intimităţi cu sine. Dintr-un anume punct de vedere, putem chiar spune că individualitatea sa, personalitatea, ataşamentele şi sensibilităţile sale, amintirile, s-au aşezat cu totul în slujba funcţiei sale comunitare, de continuator al părintelui Iosif Trifa. Dar astfel, umanitatea sa numai s-a reorganizat, pentru că în ciuda acestei învăluiri identitare, Traian Dorz s-a făcut totuşi cunoscut : auto-percepţia, introspecţia, modalităţile prin care atribuie semenilor săi motive, intenţii, trăsături de caracter îi trădează propriile cogniţii, propriile stări emoţional-afective, schema mentală de sine (Iluţ 2001:116-117) într-o manieră mult mai fidelă decât ar face-o, probabil, autocaracterizarea sa la rece. Meta-analiza acestei dinamici este necesară tocmai pentru a surprinde contribuţia determinării psiho-sociale – incluzând aici istoria timpurie de viaţă, registrul relaţiilor semnificative, personalitatea subiectului – la spiritualitatea sa şi mai apoi la cea a comunităţii religioase pe care a condus-o.

În psihologia religiilor (Beck 2006), dihotomia dintre credinţa defensivă şi cea existenţială s-a construit pornind de la premisa că fiecărui individ credinţa îi slujeşte într-un anume fel pentru a reprima anxietatea sa existenţială. Ne construim şi ne manifestăm propriile concepţii despre viaţă, incluzând aici religia noastră, credinţa noastră, pentru a contracara şi pentru a da sens iminenţei morţii, a durerii, precum şi neputinţei noastre în faţa ei. Dar putem crede în două feluri distincte.

Credinciosul defensiv dezvoltă ostilitate faţă de orice îi tulbură propriul sistem de valori, propria filozofie de viaţă, şi îşi manifestă această ostilitate, întărindu-şi convingerile anterioare şi considerându-i pe cei care cred altfel ca fiind răi sau duşmani. Acest mecanism îl împiedică să admită că se simte vulnerabil în faţa unui univers, ba chiar a unui Dumnezeu necuprins şi copleşitor. Credinciosul defensiv va respinge orice contravine “Adevărului”, va cataloga ca ostil orice crez care îi provoacă confuzie şi îndoială, se va disocia de orice aducător de tulburare şi îşi va reafirma în termeni şi mai categorici loialitatea faţă de părinţii săi spirituali, şi faţă de Dumnezeul său binefăcător.

Credinciosul existenţial, spre deosebire de cel de tip defensiv, nu se străduie să adopte soluţii religioase la neajunsurile vieţii, ba chiar primeşte şi îmbrăţişează confuzia, îndoiala, spaima ca făcând parte din condiţionările fireşti ale fiinţei umane. William James îl numea suflet bolnav. Credinciosului existenţial, ceilalţi, întâmplările, destinul său şi al altora, nu îi ameninţă convingerile, pentru că ele rămân deschise până la capăt reconsiderării. Propria condiţie decăzută, propria vulnerabilitate îl obligă pe un asemenea credincios să refuze rolul de deţinător al Adevărului şi să şi-l asume în schimb pe cel de etern începător. Inutil să menţionăm faptul că aceste tipuri de credinţă pot deveni tipare culturale, dacă autoritatea celor ce le manifestă şi le promovează este legitimată în cadrul respectivelor (sub)culturi. (…)

Memorialistica lui Dorz ilustrează suficient de persistent rigorile dihotomiei schiţate anterior, dezvăluindu-ne înclinaţia pur personală a autorului spre credinţa existenţială, pe care, însă, din dorinţa de a asigura supravieţuirea mişcării pe care o conduce, o leapădă, pentru a îmbrăţişa credinţa defensivă.

Recurenţa unor teme şi a unor concepte care trimit, nimic surprinzător, la terminologia militară, creează o atmosferă de război: Hristos este steagul Oastei Domnului, părintele Iosif Trifa este purtătorul acestui steag. Trădările, duşmăniile, sabotajele, sunt manifestări ale unui război nevăzut. Legământul ostăşesc comportă răspunderi riguroase, pe viaţă, care obligă la loialitate totală, neabătută. Şovăiala, derapajul, îndoiala, sunt semne ale distanţării, întotdeauna nefericite, de cauză şi de Dumnezeu Însuşi. Cei care pleacă, cei care nu rămân, cei care cred altfel se dezonorează singuri şi dezonorează Comunitatea (înţeleasă în sens dogmatic), “neavând nici un strop de frică de Dumnezeu ori de sentiment uman în ei”.

De fapt, însăşi structura cărţilor conferă rândurilor o aură militantă, mobilizatoare, de propagandă religioasă; imnuri de chemare la luptă sau la credincioşie încadrează capitolele, iar relatărie factuale le urmează, după modelul hristic din evanghelii, învăţăminte care depăşesc de multe ori în intensitate şi în lungime istoriile propriu-zise.

Cartea, cuvântul, sunt declarate cele mai eficiente arme de propagare a adevărului ostăşesc şi sunt folosite până la epuizarea resurselor fizice şi sufleteşti.

Există în toate aceste eforturi ale lui Traian Dorz de a conserva învăţătura primită de la părintele Iosif Trifa spiritul neobosit al unui tovarăş de arme, al unui fiu credincios până la moarte, pe care vremurile şi oamenii potrivnici nu l-au determinat să îşi calce propriul cod al onoarei. (…)

De altfel, relaţia de filiaţie a lui Traian Dorz cu părintele Iosif Trifa a constituit pentru cel dintâi un reper de intimitate, afectivă, duhovnicească, şi de colaborare care, mai apoi, i-a ridicat foarte mult standardele în relaţiile cu semenii. (…)

S-a autocontrolat, a fost aproape desăvârşit în trăire şi în suferinţele sale, pentru a nu-şi sminti semenii, fii duhovniceşti, dar şi dintr-o mare singurătate, deoarece nu o dată a pornit singur în luptele Oastei ( a se vedea retragerea lui Sergiu Grossu din demersurile de mediere a conflictului Oastei cu Biserica Ortodoxă) şi de prea puţine ori a găsit suflete pereche cărora să li se destăinuie fără teama că îi tulbură pre tare. (…)

Nu şi-a permis, de exemplu, să trăiască plenar experienţa unei vieţi de familie obişnuite şi din cauza deselor încarcerări, dar şi din cauza priorităţii pe care cea de a doua familie, Oastea, a avut-o faţă de familia trupească. A fost un fel de monah laic, la fel cum a fost un autodidact.

Mi se pare chiar că a avut înclinaţie spre zonele de graniţă ale identităţii: nici cărturar, nici ignorant, nici preot, dar nici mirean, nici căsătorit, dar nici necăsătorit, un ortodox inovator, care înfiera sectarismul, dar îmbrăţişa interconfesionalismul. (…)

Traian Dorz nu povesteşte niciodată despre sine decât pentru a ne da învăţăminte, chiar dacă în rest memoriile îi seamănă izbitor cu o confesiune, cu un jurnal pe care nici nu vrea, nici nu apucă să şi-l cenzureze.

Mi-a lăsat permanent impresia că scrie pe măsură ce trăieşte, gândeşte, simte, şi că între discursurile, declaraţiile, monologurile sale, nu există sincope, retrageri, tăceri; singur mărturiseşte că uneori a scris “prea mâhnit sau prea pripit”, mânat desigur de urgenţa misiunii sale şi condiţionat de vremurile potrivnice. (…)

Memoriile lui sunt pătrunse foarte mult de spiritul Proverbelor şi uneori al Eclesiastului: o înţelepciune ţărănească, radicală, care refuză îndoiala şi rătăcirea, care nutreşte convingerea nestrămutată că viaţa poate fi dibuită şi rânduită. Iar când această convingere întâlneşte neajunsurile condiţiei umane, ea nu se reconsideră, ci cel mult constată deşertăciunea vieţii şi se încăpăţânează să aştepte judecata cerească, retrăgându-se, cu amărăciune, în sine.

Cum se traduce copleşitorul model de spiritualitate al lui Traian Dorz, cu manifestările sale mentale, în viaţa comunităţii religioase pe care acesta a condus-o?

A fost prin excelenţă un om al datoriei şi al onoarei care ne-a slujit milităreşte, cavalereşte, adică fără rabat, fără cale de întoarcere, transferându-şi în întregime individualitatea, cu temerile şi năzuinţele ei, în fiinţa comunitară a mişcării religioase al cărei lider a fost vreme de câteva decenii.

A vrut să domesticească mecanismele nefaste ale vieţii prin învăţăminte clar exprimate care să ne slujească de adăpost împotriva apostaziei.

A vrut ca viaţa de credinţă, a lui şi a Oastei, să fie o frumoasă linie dreaptă, ca o brazdă de plug sau ca un vers preromantic de poezie, pe care oricine să o poată contempla cu bucurie paşnică.

Şi-a asumat într-atât de mult, asemeni apostolului Pavel, participarea la suferinţele Domnului Hristos pentru slujirea Trupului Său (2Coloseni1:24), s-a lepădat atât de mult de sine, încât a crezut defensiv, deşi a intuit şi el, mai ales în singurătatea închisorii, că o credinţă existenţială i-ar fi adus personal mai multă odihnă.

(…) Vocea lui Traian Dorz a fost una singulară, necontestată ca registru şi ca autoritate de alte voci, iar hipervigilenţa sa atotprezentă faţă de tot ce înseamnă lume şi cădere de la credinţă ne-a izolat de propria păcătoşenie, dar nu ne-a putut izbăvi de ea, aşa cum nici Moise, cerându-I lui Dumnezeu să-I şteargă numele din Cartea Vieţii, nu şi-a putut pune la adăpost poporul.

Salvarea noastră, a epigonilor ascunşi în mod laş în umbra lui Traian Dorz ?

Una singură: să-i acceptăm invitaţia de a nu avea un destin măreţ ca al său, ci de a-l urma pe drumul Crucii, de a recunoaşte propriile păcate şi amăgiri, de a trăi existenţial.

Sociolog Oana Opriş
Prelegere la Simpozionul Internaţional Traian Dorz 100 – Creaţie şi Jertfă
Cluj Napoca, 12 septembrie 2013

>>> INAPOI