Comori îngropate … şi dezgropate

Ioan Fulea,1992

Oastea Domnului nu a făcut şi nu face compromis cu lumea şi păcatul.

Oastea Domnului, fiind o lucrare spirituală de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Hristos, încă de la începuturile ei şi în tot timpul existenţei sale n-a făcut compromis cu păcatul. Din contră a luptat împotriva păcatului, l-a arătat şi l-a combătut, oriunde s-a aflat el: “chiar dacă acesta a ajuns la uşa bisericii” (citatul aparţine părintelui Iosif Trifa).

Această mărturie a Oastei i-a atras după sine neînţelegerea din partea lumii, împotrivirea şi prigonirea chiar şi din partea Bisericii noastre ortodoxe, care pe iniţiatorul mişcării, preotul Iosif Trifa, l-a pedepsit cu caterisirea, iar în ultima instanţă a şi scos în afara legii Oastea Domnului în anul 1948, printr-un document ce nu a fost publicat niciodată.

În această perioadă mărturia Oastei Domnului a fost plină de credincioşie, deosebit de puternică şi statornică,dovedind lucrul acesta prin fapte şi lucrări concrete, în tot timpul celor 45 de ani de stăpânire ateistă, a trăit şi a lucrat în clandestinitate, în suferinţe şi prigoniri de tot felul, atât din partea bisericii oficiale, cât şi din partea autorităţilor de stat.

În tot acest timp, regimul ateu s-a folosit de clerul Bisericii ortodoxe să îngrădească şi să desfiinţeze Oastea Domnului, urmărind pe fraţi prin adunări şi învinuindu-i cu tot felul de acuze, numindu-i huligani, anarhişti, paraziţi, răufăcători, pocăiţi, că sunt împotriva Bisericii ortodoxe, a statului şi că urmăresc să treacă la alte culte.Tocmai acest comportament, respingerea, împotrivirea şi ura din partea Bisericii a făcut ca o parte dintre ostaşi să se refugieze la celelalte culte.

Astfel, conducerea superioară a Bisericii a dat dispoziţii Mitropoliilor şi Episcopiilor şi acestea Parohiilor, să ia măsuri împotriva ostaşilor, oprindu-le adunările, practic ostaşii nu s-au mai putut aduna în biserici începând cu anul 1948.

Toate aceste învinuiri s-au dovedit că au fost neadevărate, şi astăzi, după zeci de ani de suferinţe, majoritatea ostaşilor Domnului au rămas hotărâţi şi statornici, credincioşi Domnului Isus în Biserică şi aşa vor rămâne până la sfârşit.

Aceasta este cea mai bună dovadă că n-au urmărit să treacă la alte confesiuni, ştiind că nu prin schimbarea confesiunii vor avea mântuirea, ci prin schimbarea vieţii. Iar această schimbare se poate obţine numai prin credinţa în Jertfa Domnului Isus Hristos de la Cruce, care singur S-a săvârşit pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră. Din partea noastră însă ni se cere să-L primim pe Domnul Isus prin credinţă în inimile noastre, pentru ca să devenim copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12), să-L primim ca Mântuitor şi Domn, această primire făcându-se prin naşterea din nou din Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt (Ioan 3:3-7), fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu (Ioan 3:3). Apoi, după această minunată naştere, trebuie să rămânem în Domnul Isus, toată viaţa noastră, ca o mlădiţă roditoare, căci fără de El nu putem face nimic (Ioan 15:4-5). Domnul Isus spune mai departe: “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa neroditoare şi se usucă; apoi mlăditele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard”

(Ioan 15:6).

Sfinţii apostoli: Petru şi Ioan, când au fost traşi la răspundere de credinţa lor, de către cărturari şi farisei, la fel cum sunt întrebaţi şi ostaşii Domnului astăzi, ei le-au spus: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). Aceasta este şi mărturia ostaşilor Domnului în Biserică înaintea tuturor ierarhiilor bisericeşti: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”

Slăvit să fie Domnul Isus, pentru lumina credinţei pe care ne-a dăruit-o!

Suferinţă, dureri, prigoane. Aceasta a fost răsplata din partea lumii, pe care au primit-o şi o vor primi toţi aceia care au călcat pe urmele Domnului Isus, în această viaţă pământească. Aceasta a fost şi răsplata pe care a primit-o şi părintele Iosif Trifa din partea Bisericii pe care a slujit-o şi pe care a iubit-o, ea luându-i haina preoţească şi tipografia “Mireasa Vântului” ce era mijloc de slujire şi singura sursă de trai.

Primii creştini au primit cu bucurie răpirea averilor, ca unii care ştiau că au în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte (Evrei 10:34). Alţii au suferii batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare… lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, chinuiţi şi chiar ucişi pentru Numele Domnului (Evrei 11:36-37).

“De altfel, toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi”

(2 Timotei 3:12).

Atitudinea Oastei Domnului în prigoană şi suferinţă

Iată cum prezintă Traian Dorz Oastea Domnului în momentele de prigoană:

Convins fiind pe deplin şi întotdeauna că Oastea Domnului este în prezent şi va rămâne şi pentru viitor singura lucrare duhovnicească trimisă de Dumnezeu poporului nostru şi bisericii noastre, pentru mântuirea din păcat şi ridicarea în lumină – am fost şi rămân de părere că Oastea Domnului este şi rămâne asociatul cel mai de nădejde şi colaboratorul cel mai necesar al clerului în această misiune divină.

Oastea Domnului şi-a îndeplinit, dealungul timpului cu toată curăţia, sinceritatea şi smerenia devotamentului această misiune.

Părintele nostru sufletesc, Iosif Trifa, atât prin exemplul vieţii sale personale, cit şi prin toate scrierile lui, ne-a dat în privinţa asta cea mai luminoasă pildă şi îndemn. Cu toate că a fost atât de nedrept bruscat şi lovit până la moarte – şi chiar după moarte, în cel mai ruşinos şi abuziv fel de către clerul bisericesc– el totuşi nu numai că nu s-a ridicat niciodată cu acuze şi cu jigniri împotriva purtării samavolnice a autorităţii bisericeşti – ci a respectat-o şi a îndemnat şi pe ascultătorii săi să o respecte. A suportat totul, aşteptând să-i facă dreptate istoria şi Dumnezeu.

Şi tot la fel ne-a îndemnat şi pe noi, căci aceleaşi nedreptăţi ce i s-au făcut lui ni se fac şi nouă, nici noi să nu ne împotrivim nici învăţăturii şi nici purtării Bisericii, să lăsăm şi noi ca şi el totul numai în seama dreptăţii lui Dumnezeu şi a voiei Lui.

După 60 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, în cartea sa: “Istoria unei Jertfe”, fratele Traian Dorz scrie, despre evenimentele prin care a trecut Oastea Domnului, în această perioadă de timp, în volumul III următoarele:

Cuvântul înţelepciunii dumnezeieşti spune: Toate lucrurile sunt într-o necontenită şi frământată rotaţie. Ce a fost va mai fi şi ce s-a mai făcut se va mai face. Şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ceea ce a trecut. Am văzut sub soare, că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, în locul rânduit pentru dreptate domneşte răutatea.

(Eclesiastul 3:15-16).

La aceste adevăruri a trebuit să cuget cel mai des, mai ales în aceşti doi ani din urmă, în care iarăşi văd că încep să se pregătească evenimentele de acum 30 de ani. Prin anii 1955-1956, ne-am silit să începem dialogul cu mai marii Bisericii şi poporului nostru, pentru încercarea de a-i convinge despre curăţenia gândurilor şi faptelor noastre, atât faţă de Biserica noastră, cât şi faţă de poporul nostru. Am făcut atunci în aceşti doi ani, din 1956 până în 1958, tot ce ni s-a cerut şi tot ce omeneşte am putut face pentru a-i convinge atât pe unii cât şi pe alţii să-şi schimbe părerile nedrepte şi vrăjmaşe pe care le aveau despre Oastea Domnului. Să se aplece cu obiectivitate asupra acestei probleme spre a se convinge nu numai de marele folos al unei normalizări, ci şi de marea pagubă a îndepărtării şi prigonirii ei.

Dar după toate multele dovezi de totală şi sinceră loialitate a noastră dealungul celor doi ani de tratative, cât şi dealungul celor 20 de ani cât trecuseră până atunci din 1936 până în 1938 (ani în care toate nedreptăţile, pe care le suferisem din partea celor două autorităţi, nu ne-au făcut totuşi să ne schimbăm întru nimic, nici credinţa, nici atitudinea noastră supusă), totuşi nimic nu i-a putut convinge pe cei cu care discutam să-şi schimbe atitudinea lor ostilă, întru nimic justificată faţă de noi. Am scris pe larg în însemnările anilor acelora, cu multe lacrimi şi cu mult sânge, pe multe pagini, cu multe jertfe, despre tot ce s-a petrecut atunci şi multă vreme după aceea, atât în viaţa şi istoria Oastei Domnului, cât şi a noastră, personală.

Şi iată că acum, după 30 de ani, ciclul acestor evenimente dureroase, iarăşi, trebuie să se repete. Din nou încep să aibă loc întâmplări dure şi pe scară tot mai largă împotriva fraţilor şi adunărilor Oastei în tot mai multe părţi ale ţării. Acestea dovedesc că planuri tot potrivnice se fac şi că măsuri tot mai aspre se întreprind pentru nimicirea lucrării lui Dumnezeu.

Toţi preoţii din ţară pare că au primit dispoziţii şi ordine categorice să facă totul pentru dărâmarea Oastei, în parohiile lor. Se cer tabele nominale, statistici, referate şi informaţii despre numărul ostaşilor. Se iau măsuri de prindere, amendare şi chiar arestare a unor fraţi, în multe părţi autorităţile instigate de cele religioase iau cele mai dure măsuri împotriva adunărilor Oastei. Chiar şi împotriva puţinilor preoţi care sprijineau pe fraţi, s-au luat aspre măsuri de către superiorii lor, pentru a-i îndepărta de fraţi şi a-i face cât mai împotrivitori şi pe ei.

Episcopii au trecut la măsuri drastice şi la procese consistoriale contra celor mai zeloşi preoţi credincioşi. Prin felurite presiuni şi judecăţi nedrepte, un număr de preoţi au fost discreditaţi cu viclenie, pedepsiţi cu canonizarea la diferite locuri de pedeapsă, cu mutarea în alte parohii, cu chemări repetate pentru reciclări, cu mustrări scrise, ori verbale, cu ameninţări de tot felul şi cu un tratament descriminatoriu în faţa adunărilor şi conferinţelor de orientare ori administrative (ne ferim să cităm nume şi date, din motive lesne de înţeles).

În multe locuri, nu episcopul personal, ci protopopii au fost puşi să facă acte mincinoase, nedrepte, necreştinesti împotriva fraţilor lor preoţi, iar din cauza conştiinţei lor şi al legământului sacerdotal pe care aceştia şi-l respectau cu frică de Dumnezeu, dorind să-şi îndeplinească jurământul sfânt pe care l-au făcut, mulţi s-au împotrivit acestor nedreptăţi. Cei mai mulţi preoţi ostaşi erau acuzaţi că nu “sfinţesc” damigenele şi sticlele cu alcool aduse la biserică după “tradiţie”. Că sprijinesc Oastea Domnului şi nu beau alcool la parastase şi pomeni, că nu iau parte la dansurile şi la petrecerile lumeşti, care se fac tot “după tradiţie şi obicei”, şi pentru multe alte motive de genul acesta. Preotul adevărat, ca păstor al sufletelor – ziceau judecătorii lor – trebuie să fie mereu în mijlocul parohienilor săi, să ia parte împreună la toate “bucuriile” lor. Adică la petreceri cu beţii şi jocuri, la care mai întotdeauna se întâmplă şi scandaluri.

După adunarea Oastei din Vaslui, de exemplu, sancţionată cu amenzi grele, a urmat cea din Galaţi, apoi cea din Călmăţui, din Buciumi, Podoleni, din câteva localităţi din Bihor, Bacău, Arad şi din alte părţi.

Ceea ce s-a făcut în satul Plopu, comuna Dărmănesti, judeţul Bacău, este însă ceva din cale afară de dureros. Acolo, în ziua de 5 ianuarie, în ajunul Bobotezei, vreo 30-40 de fraţi împreună cu femeile şi copiii lor s-au adunat după ieşirea de la biserică într-un loc, ca să se roage şi să cânte cântări religioase, petrecând în mod creştinesc şi sărbătoresc. Toţi erau fie pensionari, fie muncitori cinstiţi. La un moment dat au năvălit acolo cu ţipete, înjurături şi ameninţări, oamenii ordinii publice, bruscând şi îngrozind pe cei ce erau acolo. Pe unii copii i-au împins pe sub pat, pe femei le-au înjurat, pe unii bărbaţi i-au tras de mustăţi, numindu-i huligani, anarhişti, paraziţi şi alte calificative de acestea. I-au scos pe toţi afară şi i-au pus pe toţi cu spatele la un zid, apoi i-au fotografiat ca pe nişte răufăcători, pentru a-i afişa la “gazeta locală”… Li s-au întocmit la fiecare proces verbal de amendă pentru huliganism, anarhism, pentru parazitism, etc. amendându-i pe fiecare cu sume de la 1.000 la 3.000 de lei. S-a adunat astfel o sumă de 48.000 lei, de la cei mai paşnici, mai cinstiţi şi mai săraci oameni din locul acela, înfricaţi şi ameninţaţi în cel mai nemilos fel, bieţii oameni nevinovaţi şi necunoscători ai acestor legi s-au împrumutat pe unde au putut, şi-au vândut ce aveau şi au plătit amenda, temându-se de pedepsele şi mai grele cu care erau ameninţaţi, în caz că nu plătesc imediat.

E lesne de închipuit ce stare sufletească s-a creat în rândurile tuturor celor ce-au văzut şi auzit aceste lucruri.

La Ciucea tot în ziua de 5 ianuarie, un grup de 15 tineri şi copii, care mergeau şi ei la adunarea din Bucium, au fost ţinuţi 9 ore la un post de miliţie înfometaţi şi ameninţaţi, pentru că mergeau la o adunare frăţească de aniversare a unui frate. Se căuta în mod deosebit înfricoşarea fraţilor tineri şi intelectuali care aveau diferite funcţii, cu retrogradarea sau mutarea lor disciplinară.

Peste tot pe unde fraţii aveau confruntări cu autoritatea ei auzeau cele mai grele şi mai nedrepte învinuiri. La conferinţele preoţeşti li se spuneau preoţilor de către protopopi şi episcopi că cea mai periculoasă sectă în momentul de faţă, pentru Biserica Ortodoxă, este Oastea Domnului. Prin urmare, trebuia făcut totul pentru nimicirea ei. La institutele şi seminariile teologice, li se spunea sistematic tinerilor teologi, care urmau să devină preoţi – acelaşi lucru. De pe amvoanele celor mai mari biserici, în timpul predicilor duminicale, li se spunea credincioşilor la fel. În rapoartele diferite către autorităţile de stat, erau repetate, cu insistenţă, aceste neîntemeiate şi răutăcioase acuze, fără ca cineva să se ostenească a se convinge, personal, dacă este sau nu ceva adevărat din toate acestea. Şi aici, ca şi la închisoare, rău putea să-ţi facă oricine, fără să fie împiedicat cu nimic – dar bine nimeni.

Ce atmosferă grozav de nedreaptă şi înjositoare ni s-a creat! Noi care ne străduiam, fără excepţie, din convingerile vieţii noastre creştineşti şi româneşti să fim cei mai cinstiţi şi cei mai loiali fii ai bisericii şi cetăţeni ai statului, numiţi, priviţi de zeci de ani, ca cei mai mari vrăjmaşi şi răufăcători ai acestora. De ce? Şi asta de peste 50 de ani, în timpul cărora, nimic din vorbele şi faptele noastre, sau din atitudinea noastră, n-au îndreptăţit pe nimeni şi niciodată, dintre cei ce ne-au învinuit, ca să poată dovedi aceste învinuiri…

De peste 50 de ani, am suferit nespus de mulţi şi nespus de multe. De peste 50 de ani, se tot spune împotriva noastră că suntem duşmani ai Bisericii şi că urmărim să trecem la sectari. Şi iată că nu s-au adeverit niciunele din aceste învinuiri. Am suferit până la moarte, dar nu ne-am părăsit nici credinţa, nici ţara… Eu, Traian Dorz, cu toată modestia mea, mărturisesc că am făcut până acum 17 ani de închisoare şi alţi mulţi ani de boli, privaţiuni, lipsuri şi sărăcie. Şi, deşi am fost invitat cu oferte nespus de ispititoare să plec, fie într-o parte, fie în alta, ca să nu mai tot sufăr aşa, totuşi n-am plecat. După toate cele îndurate, aş fi avut poate şi justificarea şi motivul s-o fac. Dar n-am făcut-o şi nu o voi face niciodată, pentru că poruncile conştiinţei sunt mult mai puternice decât oricare alte motive şi justificări din afară. Acum am 72 de ani şi sunt fericit că n-am murit, că am ajuns să înfăţişez aici toată drama dureroasă, pe care o trăim sute de mii de fraţi, fii ai Bisericii noastre, de peste 50 de ani, fără ca cineva să fi avut curajul a lua o iniţiativă naturală şi umană în problema asta.

S-au rezolvat pozitiv, în anii aceştia, atât de multe probleme spinoase şi complicate. Nu ajunge oare peste o jumătate de secol de suferinţă şi amărăciune pentru neamul acesta a cărei istorie a fost numai lacrimi şi suferinţe? Cui servesc toate acestea?

(“Istoria unei jertfe” de Traian Dorz, voi. III, pag. 162-168 şi voi. IV, pag 209-302)

Sprijin în timpul prigoanei

După cum ştim şi am trăit cu toţii şi după cum am putut vedea şi din expunerea fratelui Traian Dorz, Biserica noastră ortodoxă prin slujitorii ei, în colaborare cu Statul ateu, a prigonit şi a desfiinţat oficial Oastea Domnului.

Ostaşii Domnului au fost urmăriţi în adunările lor, au fost batjocoriţi, bătuţi de miliţieni, amendaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, iar ei au răbdat, ducându-şi crucea până la sfirsit, dar n-au făcut compromis cu lumea şi cu păcatul.

Totuşi, dintre slujitorii Bisericii, au fost însă şi puţini preoţi, care ostaşi fiind, au înţeles şi sprijinit pe fraţii ostaşi în lucrarea lor. Dintre aceştia îi menţionăm pe preotul Vasile Ouatu din Bucureşti, preotul Vladimir Popovici din Cluj, preotul Gavriş Teodor de lângă Beiuş, preotul Sabău Alexandru de la Vinerea, judeţul Hunedoara, preotul Avrămescu Cornel, de lângă Simeria şi preotul Chircă Simeon din Iveşti, judeţul Tecuci.

“Ce este a mai fost, şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut. Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.”

Eclesiastul 3:15-17

Fragment din manuscris Comori îngropate … şi dezgropate, capitolul 9-10

Ioan Fulea

A noastre inimi se ridică

mai sus de vălul greu de fum,

/o clipă doar, o turmă mică

şi-apoi sfârşi-vom greul drum./

La capăt Tu ne-aştepţi Isuse,

să ne ridici orice dureri

/şi-a noastre suferinţi nespuse

se vor preface-n mângâieri./

Se va sfârşi pe totdeauna

cu lupta de pe acest pământ

/şi ne vei da atunci cununa

ce ne-ai păstrat-o-n Cerul sfânt./

O,ce nespusă fericire

în Cer cu îngeri mii de mii,

/ne vom uni şi-ntr-o simţire

cânta-Ţi vom sfinte melodii./

La nesfârşita sărbătoare,

o lume-ntreagă va privi,

/Isus ca Rege şi ca Soare

pe veci de veci va străluci./

Dar până-n ziua Ta cea mare

când toate acestea s-or schimba,

/Tu să ne fii mereu scăpare,

căci lumea este atât de rea./

>>> INAPOI