LEGĂMÂNT
Nuţi Dragomir
Mă-ntorc la clipa-n care m-am regăsit cu Tine,
la dragostea întâie şi stările divine,
ce sfinte simţăminte în orice fir de vânt
mă-nflăcărau în clipa cea grea de legământ !
Nu, nu am vrut să-mi fie prea lesne legământul
şi-am ascultat chemarea, am ascultat Cuvântul
când Tu să-mi spui: ”E bine, eşti gata să-Mi urmezi,
eşti gata să-ţi iei zborul, să te ridici, să crezi !”
Mi se vestea Cuvântul când Tu mi-ai spus aşa,
când Tu mi-ai luat mâna s-o pui în Mâna Ta.
Nu ştiu ce-a fost cu mine-atunci c-aşa de-odată,
îmi năpădiră lacrimi arzâdu-mi faţa toată.
Atunci ieşeau în faţă cei copleşiţi de Tine
să-şi nască altă viaţă pe care să Ţi-o-nchine,
ce lacrimi, ce suspine şi câtă fericire,
ce zâmbet nou pe buze, ce zâmbet, ce privire !
Şi-am spus:”Te simt Isuse, dar cum să ies aşa,
să strig să se audă că-Ţi dau viaţa mea ?
O, cum, că pân-acuma Te-am tot chemat pe Nume,
cum n-am chemat o viaţă pe nimeni de pe lume.
Şi mi-ai venit aproape, Te-am auzit plângând,
şi Ţi-am simţit Fiinţa în inimă şi-n gând,
şi mi-am simţit obrazul lipit de-obrazul Tău,
erai al meu Isuse, întreg numai al meu !
Mi-ai ascultat cântarea prin care Te-am chemat,
îngenuncheai cu mine când stam îngenuncheat,
erai al meu cu soare în zâmbet şi-n priviri
când îmi doream viaţa: doar cerul şi doi miri.
Şi-acum să ies s-audă cu toţii cum Te simt ?
Aş sparge universul ce l-am clădit gândind,
Te-aş pierde prin cuvinte de Te împart cu toţi,
Te vreau al meu Iubite, eu ştiu că vrei, că poţi.”
M-ai înteles Isuse, şi-atâta m-ai iubit
căci am simţit fiorul de vis împărtăşit,
dar Tu-mi ştiai şi clipa şi locul când să pot
să-Ţi pun în palme viaţa şi sufletul meu tot.
Mi-ai pregătit, nu locul acela-n rugăciuni,
ci-un loc mai deoparte, un loc sub cer, pe culmi,
şi-ai pregătit din vreme alese tot de Tine
trei suflete de aur să fie lângă mine.
Trei suflete ce-n marea vieţii strâmtorare
trăiau un gând cu mine, cu-aceeaşi paşi pe cale,
trăiau aceeaşi lume doar Tu cu ei deoparte
şi Te doreau ca mine în viaţă şi în moarte.
Şi m-ai chemat Isuse cu ei să vin grăbit
să mergem împreună spre locul rânduit;
era-noptat afară, ne luminau doar stele,
simţeam că-s eu cu Tine paşind uşor spre ele.
Plouase, iarba udă, prea udă chiar, gemea
sub apăsarea dulce-a genunchilor pe ea,
mi-am aplecat privirea şi lacrimile mele
ca Tu de lângă mine să Te-oglindeşti în ele.
Dar nu-mi vedeam genunchii, nici iarba n-o vedeam
şi nici n-o simţeam udă, nici frigul nu-l simţeam,
ori cuibul rugăciunii urcase pân’ la cer,
ori cerul cuprinsese tot cuibul nostru-n el !
Căci Tu-mi erai acolo îngenuncheat aşa
cum o faceai adesea în cămaruţa mea,
şi lumea noastră largă se strânse într-o clipă
în cuibul rugăciunii mai sfântă şi mai mică.
M-ai strâns aşa în braţe cum doar o mamă poate,
îmi stăpâneai fiinţa şi simţurile toate,
mă sărutai pe frunte şi mă chemai plângând,
spre-o viaţă fără moarte, spre-un veşnic legământ.
Îmi dăruiam suspinul şi lacrima deodată,
îmi dăruiam privirea şi vocea tremurată,
îmi dăruiam şi mâna ca să lucrezi prin mine,
îmi dăruiam piciorul s-alerg prin stări divine,
Îmi dăruiam puterea s-o foloseşti pe toată,
îmi dăruiam fiinţa şi mi-o primeam schimbată,
îmi dăruiam iubirea, nădejdea şi credinţa,
îmi dăruiam răbdarea şi-mi dăruiam credinţa.
Le dăruiam Isuse şi le ceream din Tine
spre-a birui în lupta ce se va da în mine,
spre-a birui ispite şi-a birui-ncercări
şi spre-a avea în flăcări cereşti, divine stări.
O, iartă-ceste lacrimi ce curg spre-a mă spăla,
dar curg în neştiinţă şi-or să mai curgă-aşa,
ori poate că-s prea multe, ori prea puţine sunt,
dar preţuiesc pecetea pe Sfântul Legământ.
Şi acum când clipa-aceasta îmi pare-aşa demult,
îmi pare că o viaţă am stat să Te ascult,
îmi pare că o viaţă am stat ascunsă-n mine
şi-abia acum sunt vie, trăiesc şi simt cu Tine.
Abia acum, c-abia acum când sunt născută
din Sânul Tău, din Palma Ta, din Jertfa Ta,
sunt noul rod din viţa Ta crescută,
şi sunt iubire din Iubirea Ta.
Nuţi Dragomir
Lumină ce mi-ai înnoit
Lumină ce mi-ai înnoit privirea fericită,
când inimii I-ai răsărit răscrucea strălucită…
Lumină ce mi-ai sărutat fiinţa mea întreagă,
învăluindu-mi-o curat pe Calea cea mai dragă…
Lumină ce mi-ai nimicit gheţarii vieţii mele
şi lacrimile mi-ai sfinţit, unindu-Te cu ele…
Lumină care mi-ai atins a’ harfei corzi curate
şi către ceruri mi-ai întins aripi nemăsurate…
Lumină ce Te-nalţi slăvit pe cerul vieţii mele
de mii de ori mai strălucit ca sori, şi luni, şi stele…
Lumină, sufletu-mi întreg ca jertfă Ți se-nchină,
desăvârşirea s-o-nţeleg, pătrunde-mă deplină !
Căci Te ador, ador, cobori pe totdeauna-n mine
purificat să mă-nfăşori nemărginit în Tine !…