”Tată iartă-i, căci nu ştiu ce fac !”

Luca 23:34

În clipele cele mai grele, când diavolul îl ispitea pe Domnul Isus prin fariseii plini de ură să se coboare de pe cruce şi să-Şi arate puterea Sa de Dumnezeu, Domnul mai găsea încă putere să îndure, să rămână pe cruce, El Singur împotriva tuturor. Ce putere L-a ţinut pe cruce, până când totul a fost plătit şi ispăşit ? Dragostea Tatălui pentru omenire şi ascultarea Fiului au fost puterea care L-a ţinut pe Isus cel răstignit pe crucea Golgotei.

În orice clipă ar fi putut să renunţe la calvar, cu atât mai mult cu cât El nu avea nici o vină pentru care să fie pedepsit. El n-a suferit pentru vreo vină sau fărădelege a Sa, aşa cum au fost răstigniţi tâlharii alături de El. Nici măcar în plan spiritual nu avea nici o vină, nici un păcat, cu toate că fariseii şi mai marii preoţilor în „neprihănirea” lor L-au văzut ca fiind cel mai vinovat şi L-au condamnat pentru blasfemie, crezănd că astfel slujesc lui Dumnezeu.

Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Său întrupat, iar faptul că ei nu au vrut să creadă acest lucru, nu a putut anula acestă realitate.

”La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.”

Ioan 1:1,11.

Şi atunci, pentru ce plătea El, de ce era pedepsit atât de nemilos ?

Este adevărat că El a fost fără păcat, singurul Om care nu a păcătuit niciodată. Însă noi toţi ceilalţi, începând cu Adam, primul om creat de Dumnezeu, şi până la ultima persoană care se va mai naşte pe acest pământ, am fost şi suntem vinovaţi de săvârşirea păcatului şi a fărădelegii. Vinovaţi căci am primit atâtea daruri de la Dumnezeu, şi în loc să le folosim pentru slava Lui, le-am folosit pentru bucuria şi câştigul vrăjmaşului Său, diavolul.

Ori de câte ori ne folosim viaţa, sănătatea, mintea, voinţa şi puterea noastră pentru a face ceva ce nu e plăcut lui Dumnezeu, acumulăm o datorie, pentru care odată şi odată va veni şi vremea scadenţei, vremea socotelilor. Dumnezeu ne-a dat viaţa şi tot ce avem şi stăpânim, noi I-am dat în schimb doar păcate, ură şi răzvrătire.

”Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (diavolul, vrăjmaşul Său). I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis:” Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”

Geneza 6:5-7.

Pentru căderea aceasta a noastră, a tuturor oamenilor, Domnul ne va chema la judecata Sa.

Atunci, la judecată, vom vedea cu groază că nu avem ce să dăm în schimbul darurilor primite din mâna Lui, căci nimic nu este al nostru şi nu putem ţine pentru noi, nici viaţa, nici sănătatea, nici tinereţea, nici avuţiile, nimic. Totul, ce este în lumea aceasta, trebuie să părăsim şi să dăm înapoi, plecăm din lume şi ajungem la judecată, şi n-avem cu ce plăti datoria.

Dacă nimic vrednic, plăcut lui Dumnezeu, nu am agonisit, cine ne va scăpa atunci de osânda veşnică ?

Dumnezeu a ştiut că aşa se va întâmpla, a ştiut că nici unul dintre oameni nu va fi în stare să-şi plătească datoria faţă de Creatorul şi Stăpânul său şi nici nu va putea să-şi ispăşească păcatele sale.

Atunci, Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat ca Fiu al omului prin întruparea Sa, singurul Om neprihănit de pe pământ, singurul care avea puterea să-Şi dea viaţa şi S-o ia iarăşi după porunca Tatălui Său – Ioan 10:18, a acceptat să fie pedepsit în locul nostru, să ispăşească în trupul Său omenesc vina tuturor oamenilor, pentru ca la judecata lui Dumnezeu oamenii să aibă o şansă de mântuire. Pentru că judecata fiecărui om înaintea lui Dumnezeu se face prin Fiul.

”Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”

Ioan 5:22.

Prin Fiul Său, doar prin Fiul Său, prin trupul Său de carne jertfit pentru noi, prin moartea Sa pe crucea Golgotei, prin credinţa în Jertfa lui Isus cel răstignit pentru noi, Dumnezeu ne iartă păcatele, căci El a plătit de două ori cât păcatele lumii întregi. Numai El putea unindu-Se cu noi, întrupându-Se ca unul dintre noi oamenii, să plătească datoria noastră înaintea Tatălui ceresc.

El S-a unit cu noi, şi S-a făcut trup omenesc, dar noi ne-am unit cu El ? L-am primit noi în sufletul nostru, I-am supus noi viaţa noastră ca Împărat, Domn şi Mântuitor al vieţii noastre?

Ştim că El este fără de păcat din veşnicie şi ştim că El nu poate locui împreună cu păcatul. Ne-am lepădat noi de păcat şi de vrăjmaşul lui Dumnezeu, diavolul, în mod hotărât, conştient şi pentru totdeauna, ca să-L putem primi pe Hristos Cuvantul lui Dumnezeu, cu adevarat sa ne unim cu El, să fim ai Lui şi El al nostru?

Până când nu facem acest pas hotărâţi şi statornici, noi nu ne putem uni cu Hristos. Dacă alegem să rămânem cu păcatul, sub stăpânirea satanei, va trebui să dăm singuri socoteală, să plătim şi să ispăşim noi înşine pentru toate păcatele noastre, până la cel din urmă.

Hristos Domnul a făcut pentru noi ceea ce niciunul dintre noi nu am fi fost în stare, a plătit pentru toţi oamenii din toate timpurile. El trebuia să rămână pe cruce până la capăt, să ispăşescă totul şi pentru toţi, de două ori cât păcatul nostru a ispăşit Mielul lui Dumnezeu pentru noi.

Dacă El ar fi renunţat, nimeni altcineva nu s-ar mai fi găsit vrednic în cer şi pe pământ să aducă o jertfă plăcută Tatălui pentru ispăşirea păcatelor noastre, şi să ne scape pe noi de condamnarea veşnică.

În faţa Tatălui ceresc am fi pierdut orice şansă de iertare, rămânând pe veci în robia satanei, despărţiţi de Dumnezeu pentru totdeauna.

”Şi nu se găsea nimeni nici în cer nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide Cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult pentru că nu se găsise nimeni vrednic... Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă Cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

Apocalipsa 5:3-5.

Cum ar fi putut Tatăl ceresc şi Domnul Isus să renunţe la noi toţi, la toată omenirea, pe care El a zidit-o, în care El a pus suflare de viaţă, pe care Dumnezeu atât de mult a iubit-o încât a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine Îl va primi pe El prin credinţă, să nu piară ci să aibă Viaţă veşnică.

Cum putea Dumnezeu Tatal nostru care este dragoste să renunţe la toţi cei care El ştia că-L vor iubi pe Fiul Său, şi pe care El îi iubea nespus de mult?

Cu putea să se despartă de Lazăr, de Petru, de Ioan ucenicul iubit ? Cum să nu-I pese de Saul, Pavel de mai apoi, care l-a slujit şi s-a jertfit pentru El, de Ştefan care l-a urmat şi a devenit martir pentru credinţa în El, şi de toţi sfinţii şi martirii care L-au slujit şi iubit, care I-au implorat mila şi ajutorul de la început şi până la sfârşitul veacurilor?

Cum să nu-I pese de noi, de toţi ceilalţi fraţi ai noştri de ieri, de astăzi şi de mâine, de noi cei care L-am primit în inima noastră, care-L iubim prin harul lui Dumnezeu, care am fost rânduiţi din veşnicie să-I fim sămânţă de urmaş, cunună şi răsplată, Mireasă pentru vecii ce vor veni ca să-L urmăm oriunde va merge El?

Numai iubirea şi iertarea pentru toţi aceştia, şi pentru noi, cei de astăzi, I-a dat putere Mielului lui Dumnezeu să rămână pe cruce şi să îndure până la capăt umilinţa şi batjocurile, ura şi ispita slavei deşarte. Iubirea, doar iubirea Lui desăvârşită, I-a dat puterea de a ierta definitiv şi hotărât, de a îndura toată răutatea oamenilor pentru care tocmai suferea şi pătimea.

Şi pentru că ne-a iubit, atunci ne-a iubit până la capăt, şi ne-a iertat deplin, până la capăt.

Cât de mult iubim se vede prin cât de mult iertăm, şi în ce fel iertăm. În Domnul Isus iubirea şi iertarea sunt depline, desăvârşite. Pentru că El a fost singurul om neprihănit dintre toţi oamenii şi cel mai pedepsit dintre ei şi pentru ei, Jertfa pe care El a adus-o pentru noi înaintea Tatălui a fost plăcută şi desăvârşită, Jertfa pe care El a făcut-o pentru noi, dragostea şi iertarea Lui pentru noi este deplină şi desăvârşită.

Când renunţăm la păcat şi ne unim cu Hristos primim iertarea păcatelor noastre deja ispăşite de El acum 2000 de ani pe crucea Golgotei. Mulţi oameni au vrut, au cerut şi au primit, cer astăzi şi primesc astăzi de la Dumnezeu această iertare prin sângele Jertfei Lui, atunci când Îl roagă cu credinţă, cu pocăinţă şi dorinţă de îndreptare.

Însă foarte mulţi se opresc la primul pas, se bucură că au fost iertaţi şi uită să împlinească şi porunca păstrării acestei iertări a lui Dumnezeu, să ierte la rândul lor celor ce le greşesc.

Cei mai mulţi dintre creştini nu au voinţa necesară de a dobândi pe lângă iertarea propriilor păcate şi felul de a ierta al Domnului Hristos. Mulţi cultivă în sufletul lor o atitudine de judecător, judecă şi condamnă pe fraţii lor, uitând că Tatăl a dat toată judecata Fiului.

Câtă osândă atragem asupra noastră când Îl dăm jos pe Domnul Hristos de pe scaunul Său de Judecător rânduit de Dumnezeu şi ne aşezăm noi în locul Lui, oameni păcătoşi şi limitaţi în neprihănire, dragoste şi înţelepciune.

Credem uneori că „neprihănirea” noastră ne dă dreptul de a judeca şi condamna pe fratele nostru, ponegrundu-l şi înnegrindu-i vina, defectele şi greşelile într-un mod exagerat. Şi toate acestea pentru că „neprihănirea” noastră nu ajunge ca să iubim, să iertăm, să acoperim, să ridicăm şi să indreptăm pe cel greşit, aşa cum a făcut Domnul Isus cu fiecare dintre noi.

Atitudinea iertătoare se cultivă prin voinţă, cu hotărâre în fiecare zi, şi îşi are izvorul în iubirea Domnului Isus. Cu cât avem în noi şi trăim mai mult iubirea lui Hristos şi domnia Lui în noi, cu atât avem şi puterea şi maturitatea, creşterea spirituală de a ierta pe ceilalţi, de a nu mai judeca orice datorie sau păcat oricât de mic al fratelui nostru, atunci când el este gata să-şi ceară iertare şi să se îndrepte.

L-am ierta pe fratele nostru şi am căuta o bună legătură şi părtăşie frăţescă în loc să-l condamnăm, ca apoi să-l vorbim de rău, să-l ponegrim şi să-i exagerăm vina. Atunci nu suntem departe de „neprihănirea” fariseilor care nu s-au mulţumit doar să-L judece şi să-L condamne la moarte pe Domnul Isus pentru blasfemie, ci s-au dus până lângă crucea jertfei Lui ca să-L batjocorească, să-L ponegrească, să-L dovedească mincinos, păcătos şi hulitor de Dumnezeu, până în ultima clipă.

Domnul să aibă milă de noi, ori de câte ori cădem în ispita aceasta faţă de un frate al nostru, căci cu adevărat în acele clipe nu ştim ce facem.

Să-L rugăm pe Domnul Isus să mijlocească pentru noi înaintea Tatălui cu rugăciunea:

”Tată iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”

Luca 23:34.

Domnul Isus să ne dea apoi la toţi o inimă plină de dragostea Lui iertătoare, plăcută înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Amin.

Amalia Rarinca, FOAIA OSTAŞULUI, 2013 Timişoara

Să crezi adânc

Să crezi adânc în Dumnezeu cel Veşnic

şi lui Hristos adânc să I te-apleci,

că nu-s mai mulţi mântuitori în lume,

ci nu mai EL, acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul

şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,

că-n lume nu-s mai multe adevăruri,

ci-i numai EL, acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,

păcatul tău în lacrimi să-l îneci,

că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,

ci-i una doar, acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri

şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,

că-n lume nu-i decât o mântuire,

o ai sau nu, acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! Credinţa să-ţi învie

spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,

c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,

le scapi sau nu, acum şi-n veci de veci.

>>> INAPOI