Luptele împotriva Lucrării Domnului se înteţesc...
fragment din ”Hristos, mărturia mea” de Traian Dorz
...Luptele împotriva Lucrării Domnului se înteţiseră din toate părţile...
Vrăjmaşul căuta cu toată puterea nimicirea ei şi într-un fel şi în altul. Pe de o parte preoţimea în urma instrucţiunilor primite ne ura de moarte şi peste tot colabora cu miliţia spre a împiedica şi nimici orice adunare frăţească.
Prin Bucovina, de exemplu, unde erau foarte mulţi fraţi, în jurul Paştelor toţi fraţii lucrători au fost chemaţi pe la autorităţi şi le-au pus aspru în vedere că toate adunările Oastei sunt oprite şi că dacă vor mai fi găsiţi că fac adunări, vor fi imediat şi drastic pedepsiţi.
Primele măsuri au fost luate chiar la Paşte. Miliţia a mers chiar în biserici, împrăştiind pe fraţii adunaţi şi ameninţându-i că vor fi duşi cu maşina la Securitate. La Volovăţ, la Straja, la Sf. Ilie s-a întâmplat la fel. Unii preoţi pârau pe fraţi că vorbesc împotriva statului, alţii că sunt împotriva bisericii - iar până se dovedea că nu-i adevărat, fraţii aveau de suferit.
În multe părţi miliţia mergea în mijlocul adunării, ridicând buletinele, punând amenzi, luând şi cercetând pe fraţii lucrători.
Lucrurile mergeau până acolo cum s-a întâmplat la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava, unde un preot a arătat mulţimii de fraţi din biserică, le-a arătat uşa strigându-le:
— Afară cu voi din biserică! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!
Şi aceasta din pricina că fraţii şi surorile cântaseră la slujbă "Tatăl nostru", îngenunchiaţi.
Fraţii au ieşit, dar afară o mare mulţime de popor s-a adunat împrejurul lor şi i-a rugat să cânte şi să vorbească acolo în curtea mănăstirii.
Era un spectacol atât de ruşinos şi de vinovat în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oricărei legi ceea ce se făcea împotriva noastră, atât de preoţii bisericii, cât şi de către cei ce erau împotriva lor.
Multe suflete şi multe adunări au căzut atunci şi mulţi fraţi lucrători au fost influenţaţi negativ.
Se părăsea Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi se urmărea litera falsificată şi răstălmăcită.
Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu ajunse un mijloc de amăgire sau de luptă pentru foloasele de partidă sau de scopuri personale. Viaţa duhovnicească decăzuse într-un formalism sec ori clerical ori anticlerical.
Dumnezeule, la ce jalnic nivel pot să coboare bieţii oameni ! Cum de repede se pot fura din ei cele mai frumoase încredinţări îndată ce se năpustesc primele răpitoare. Şi cât de uşor se pot usca în ei cele mai frumoase speranţe îndată ce se iveşte prima dogoare de prigoană.
De fapt nestatornicia este starea nefericită a oricărui popor care a fost lipsit prea mult de libertate şi de cultură, care a fost stăpânit prea multe secole de tot felul de popoare păgâne, inculte şi sălbatice - cum au fost cele care au stăpânit peste neamul nostru.
Vor trebui poate alte secole de-acum înainte, de libertate, de cultură sănătoasă şi de o evanghelizare adevărată, până când conştiinţa creştină va forma caracterul poporului nostru, statornicindu-l la un nivel vrednic, de la care să nu-l mai poată clătina atât de uşor orice vânt - de oriunde ar bate el!
Aşa cum este caracterul colectiv al marilor popoare culte şi credincioase, peste care chiar cele mai puternice furtuni trec ca peste nişte munţi fără să-i clatine. Nu ca peste nişte ape pe care le tulbură până în străfundul lor, de nu se mai pot limpezi deplin niciodată.
Alţii sunt munţi, noi suntem ape. Tocmai pentru asta noi trebuie să ne ridicăm la nivelul nostru şi să ne iubim poporul nostru. Să luptăm în mijlocul lui pentru el, până când Dumnezeu ne va ajuta să ajungem şi noi, nu numai ca indivizi credincioşi, dar şi ca popor credincios în aşa fel încât să putem sta tari şi cu vrednicie în faţa oricăror păreri sau încredinţări venetice, cu o neclintită demnitate duhovnicească şi cu o superioară siguranţă a credinţei noastre. Fără să ne degradăm fiinţa până la anularea oricărei valori a tot ce avem sfânt şi scump atât înăuntru cât şi în afara noastră...
Atunci - dar numai atunci - am putea simţi că suntem în rândul oamenilor vrednici şi al popoarelor vrednice. Dar până suntem atât de uşuratici încât orice guraliv ne poate dărâma legămintele şi orice venetic ne poate răsuci sufletul ca să ne părăsim credinţa noastră şi să ne lepădăm înaintaşii noştri - vai de noi. Şi pe pământul acesta şi sub el.
Chiar în privinţa felului cum umblăm noi, cei ce ne numim credincioşi, cu sfântul şi cu adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu - chiar şi asta ne arată ce slab nivel duhovnicesc avem. În loc să fim pătrunşi cu toţii de o înaltă evlavie şi respect faţă de poruncile şi temerea Domnului - între grupările creştine de la noi este atâta amestec de fire pământească, atâta josnică luptă de partide, atâta degradantă mâncătorie confesionalistă - încât nici cele mai primitive popoare nu ne întrec.
Noi, Oastea Domnului - ca grupare duhovnicească mai nouă, iniţiată şi crescută într-o înţelegere superioară a Evangheliei şi îndrumată cu un scop precis: renaşterea evanghelică a Bisericii noastre şi saltul calitativ moral, cultural şi social în Hristos, al poporului nostru - noi, zic, aşa ne-am înţeles misiunea noastră. Şi aşa ne-am străduit să ne-o împlinim.
Numai că iată cât de neînţeles este scopul nostru. Şi cât de nedrept se luptă împotriva noastră tocmai de către cei care ar trebui să ne sprijinească.
Unii pentru că zic că sunt ai neamului. Alţii pentru că zic că sunt ai lui Hristos...
Traian Dorz – Hristos, mărturia mea
A noastre inimi se ridica
A noastre inimi se ridică
mai sus de vălul greu de fum,
/o clipă doar, o turmă mică
şi-apoi sfârşi-vom greul drum./
La capăt Tu ne-aştepţi Isuse,
să ne ridici orice dureri
/şi-a noastre suferinţi nespuse
se vor preface-n mângâieri./
Se va sfârşi pe totdeauna
cu lupta de pe acest pământ
/şi ne vei da atunci cununa
ce ne-ai păstrat-o-n Cerul sfânt./
O,ce nespusă fericire
în Cer cu îngeri mii de mii,
/ne vom uni şi-ntr-o simţire
cânta-Ţi vom sfinte melodii./
La nesfârşita sărbătoare,
o lume-ntreagă va privi,
/Isus ca Rege şi ca Soare
pe veci de veci va străluci./
Dar până-n ziua Ta cea mare
când toate acestea s-or schimba,
/Tu să ne fii mereu scăpare,
căci lumea este atât de rea./