Sergiu Grossu - Politica anticrestina a comunismului

De la începuturile sale, ideologia marxistă s-a adeverit a fi un duşman implacabil al religiei, iar promotorii materialismului dialectic au condamnat-o, pur şi simplu, la pedeapsa capitală. Fiindcă pentru Karl Marx religia este opiumul poporului, comu­nismul nu poate începe decât odată cu ateismul.

Prietenul său, Engels, socotind religia drept „un reflex fantastic" în capul omu­lui, va trage concluzia că acest incomod reflex goleşte omul şi natura sa de tot conţinutul, transpunându-l în „fantoma unui Dum­nezeu de dincolo". De aceea Lenin, în calitatea sa de discipol înflăcărat al celor doi dascăli materialişti, îi va scrie lui Gorki, la 14 Noiembrie 1913, că „orice idee religioasă, orice concepţie despre Dumnezeu, orice cochetărie chiar cu acest Dumnezeu devine o indicibilă abominaţie". Concluzia? A.b.c.-ul marxismu­lui este lupta antireligioasă, respectiv o luptă de clasă, îndârjită, necruţătoare, vizând dispariţia „rădăcinilor sociale ale religiei".

Pentru filosoful rus Nikolai Berdiaev, comunismul „vrea să devină el însuşi o religie, ca să ia locul creştinismului". Scopul său ultim este distrugerea creştinismului nu numai în viaţa publică, ci mai cu seamă extirparea sa totală şi definitivă din conştiinţa cetăţe­nilor, în vederea transformării omului vechi, de tip burghezo-moşieresc, într-un „om nou" - acel trâmbiţat homo sovieticus - şi crearea, prin el, a societăţii comuniste. însă istoria a demonstrat, cu prisosinţă, că această diabolică perspectivă nu s-a adeverit posi­bilă nici în Uniunea Sovietică, nici în celelalte ţări răvăşite de totalitarismul marxist-leninist, deoarece URSS a ieşit din ghetoul ei, după cel de-al doilea război mondial, pledând pentru destindere, pentru pace, pentru apărarea libertăţilor democratice, între care figura şi dreptul omului la libertatea religioasă. Vladimir Kuroiedov, şeful a tot puternic al Departamentului afacerilor religioase, nu îndrăznea, oare, să susţină că legislaţia sovietică privind cultele religioase este „cea mai umană şi mai democratică din lumea întreagă", că ea „protejează interesele creştinilor" ca nimeni altul? Sau vestitul ideolog marxist Leonid Iliicev nu se lăuda că în lupta contra religiei, care este o luptă pe bază de principii, luptătorii atei fac uz de „o manieră cordială şi sinceră" ori de câte ori abordează un credincios al Bisericii?

Noi am cunoscut prea bine - atât eu, cât şi soţia mea - în ce constă politica anticreştină a comunismului, trăind şi suferind, amândoi, sub cerul nemilos al unui regim comunist nemilos, în mod ostensibil antidemocratic şi antireligios, cu toată minciuna „libertăţii religioase" înscrisă în Constituţie, o libertate imposibilă din punct de vedere logic, iar practic inexistentă acolo unde trona steagul blestemat al Secerii şi Ciocanului impus de Moscova.

In lupta dusă de forţele comunismului împotriva religiei, sunt folosite tot felul de stratageme diabolice - de la cea mai abjectă viclenie până la promisiuni nicicând respectate - cu scopul derutării opiniei publice mondiale şi al camuflării intenţiilor sale de înşelăciune permanentă. Ceea ce rămâne esenţial, definitiv şi de neschimbat în viziunea revoluţionară a comunismului este strate­gia, care trasează, o dată pentru totdeauna, reperele obligatorii ale hegemoniei planetare a unui totalitarism sângeros, ale unui colectivism integral, ale luptei de clasă, ale persecutării opozanţi­lor politici sau religioşi, ale desfiinţării libertăţilor „burgheze". Nu-şi punea Lenin, bunăoară, această celebră întrebare: "Liber­tate, pentru care clasă socială şi în vederea cărui ţel?"

In afară de partea disimulată, perfid ascunsă, a politicii „lupilor răpitori", de care vorbeşte Evanghelia, există şi „haina de oaie", îmbrăcămintea exterioară, partea vizibilă a comunismului, care trebuie să ascundă mişcarea sa strategică şi să seducă, astfel, mulţimile credule ale creştinilor ignoranţi, superficiali în credinţa lor de fiece zi. Aceasta este tactica comunistă, faimosul „cal din Troia", indicat de Gheorghi Dimitrov, la cel de-al 7-lea Congres al Internaţionalei Comuniste; este „mâna întinsă" catolicilor francezi de partidul comunist condus de Maurice Thorez, o mână duşmă­noasă, care se poate transforma oricând - citându-l pe Dimitri Manuilski - în „pumn închis", gata să-i strivească pe toţi cei ce nu aderă la ideologia marxist-leninistă, sau continuă să creadă în Dumnezeu.

Aşa cum am mai spus, circumstanţele politice internaţionale, adeziunea la Carta Universală a Drepturilor Omului, n-au permis ţărilor comuniste, în frunte cu Uniunea Sovietică, să ajungă la dis­trugerea declarată a Bisericilor creştine, deoarece în Constituţia acestor ţări ateiste dreptul la libertatea practicării cultului religios este „asigurat pe deplin". S-a ajuns, cumva, la o schimbare a strate­giei comuniste faţă de religie? Nicidecum. A fost schimbată numai tactica, prin fabricarea unei ierarhii şi a unor şefi de culte gata să trădeze cauza lui Iisus, făcând un compromis ruşinos cu ateismul la putere, aserviţi sută la sută diktatului moscovit şi, ca atare, neputincioşi să contracareze propaganda anticreştină. P. Kurotkin, în revista oficială a ateismului sovietic, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), din aprilie 1969, ne face să luăm cunoştinţă de noua orientare politică a acestei noi ierarhii ortodoxe, oblăduită de Kremlin, subliniind că „schimbarea de orientare politică a Bise­ricii, în urma victoriei revoluţiei socialiste în Rusia, reprezintă una din principalele particularităţi ale adaptării ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale". Este vorba, deci, de subordonarea Bisericii la puterea ateismului comunist, şi nu de o politică de înţelegere a guvernului comunist vizavi de nevoile Bisericii ruse, conform for­mulei magice a fostului preşedinte al Consiliului Afacerilor Reli­gioase, G. G. Karpov, după care „marea revoluţie socialistă din Octombrie (...) a eliberat Biserica ortodoxă rusă de obstacolele care o încătuşau şi-i incomodau acţiunea sa internă". în nici un caz nu era posibilă surprinzătoarea „politică de înţelegere" oficială, deja amintită, câtă vreme Nikita Hruşciov declara, în noiembrie 1954, în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic: „Dacă, în raport cu statul, religia este o afacere privată - şi, din acest motiv, Biserica este separată de stat -, dimpotrivă, Partidul Comunist (...) nu poate adopta, cu privire la religie, ideologie care nu are nimic comun cu ştiinţa, o atitudine neutră şi indiferentă".

Începând cu primul număr al revistei Catacombes - deci încă din toamna anului 1971 - şi până la încetarea apariţiei acestui vajnic „mesager al Bisericii Tăcerii" (Decembrie 1992), atât eu cât şi regretata mea soţie n-am încetat să denunţăm lipsa de libertate religioasă din lagărul comunist şi colaborarea inadmisibilă a con­ducătorilor tuturor confesiunilor creştine cu duşmanii înveteraţi ai credinţei în Dumnezeu. Un cunoscut scriitor francez - de origine rusă, nemulţumit de atitudinea noastră „prea dură", pe care o asemăna unui „manicheism simplificator", ne-a rugat să nu tratăm cu asprime „această biată ierarhie ortodoxă de dincolo de Cortina de Fier", dat fiind „situaţia sa dificilă şi chiar dramatică". La fel gândea şi preotul Serghei Jeludkov din URSS, în dezacord cu acuzaţiile marelui Soljeniţân, din faimoasa scrisoare adresată, în postul Sf. Paşti din 1972, Patriarhului Pimem „Ce puteam face în asemenea condiţii? A spune totul sau nimic? A încerca să trecem în clandestinitate, de neconceput sub regimul actual? Sau, mai bine, să încercăm să ne inserăm în acest sistem şi să profităm, câtă vreme se mai poate, de ceea ce ne este permis? Ierarhia rusă a optat pentru cea de-a doua alternativă".

Ce opţiune ruşinoasă, preţuită, de altfel, de regimul kaghebist din Uniunea Sovietică şi întru totul conformă cu politica de sub­minare a Bisericii lui Hristos, scornită din minţile drăceşti ale mai marilor comunişti! în loc să urmeze drumul Crucii şi al jertfei, pre­conizat de Evanghelia Iubirii şi reamintit Patriarhului Pimen de autorul „Arhipelagului Gulag", în loc să fie, cu adevărat, „împre­ună lucrători cu Dumnezeu" şi ambasadori ai împărăţiei Cerului, îngrijoraţi de soarta Bisericilor, iată-i deveniţi nişte „apostoli min­cinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13).

Prelaţii Bisericii Ortodoxe din România comunistă au ales aceeaşi cale şi au făcut jocul aceleiaşi politici anticreştine, întoc­mai îndrumătorilor lor compromişi din Uniunea Sovietică. Şi, ca şi ei, nu se sfiesc să rămână mai departe în fruntea Bisericii, contând pe harababura politică actuală din România şi pe lipsa de spiritu­alitate a „turmei" ortodoxe pe care o conduc şi de ignoranţa căreia profită din belşug.

(Lumea liberă», nr. 540 din 6 februarie 1999)