„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3, 2)

Glasul celui ce striga altădată în pustie strigă şi în pustia nesimţitoare a lumi şi oamenilor de azi: Pocăiţi-vă! Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui… Faceţi fapte vrednice de pocăinţă… Iată, că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc…

A sosit iarăşi sărbătoarea Botezului, praznic de învăţătură, aşa cum sunt şi trebuie să fie toate praznicele sfinte.

Sărbătoarea Botezului ne aduce aminte de un lucru pe care nu-l prea luăm în seamă. Ne aduce aminte de renaşterea cea sufletească, de naşterea din apă şi din duh, cu întrebarea dacă am rămas noi în această renaştere, dacă trăim noi prin „duh” sau am rămas numai cu „apa”? Mărturiseşte oare viaţa noastră despre botezul prin care am trecut sau această mărturie o avem numai în matricola botezaţilor? Suntem creştini cu fapta sau numai cu numele?

Căci, a fi creştin înseamnă, înainte de toate, a avea Duh Sfânt, a trăi şi am umbla prin Duhul (Gal 5, 25), aducând roade de viaţă nouă. „Iar roata Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia…” (Gal 5, 22). Aceste roade sunt singura adeverinţă despre creştinătatea noastră.

 

Dacă aceste roade lipsesc, înseamnă că lipseşte Duhul; iar dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Rom 8, 9).

 

Să nu uităm! Botezul este lucrarea Duhului Sfânt. Ziua apelor, ziua sfinţirii apelor, cum i se mai spune prin unele locuri, cuprinde în sine un adânc înţeles. Apa, peste tot în Sfânta Scriptură înseamnă „apa cea vie” – darurile Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este arătat peste tot în Biblie ca simbolul şi izvorul „apelor celor vii” prin care odrăsleşte viaţa noastră.

Revărsarea acestor ape peste „pământul uscat şi fără apă” al omenirii ne adus-o în lume scumpul nostru Mântuitor, prin Care L-am primit pe Duhul Sfânt. „Iar în ziua de pe urmă a praznicului, Isus a stat în mijloc şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura». Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe Care avea să-L primească cei ce vor crede în El”… (Ioan 7, 37-39).

Proorocul Isaia, vorbind despre aceste ape, spune: „Iată, voi face ceva nou… voi da ape în pustie şi râuri în locuri secetoase, ca să adap pe poporul Meu (Isaia 43, 18-21)… Voi face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor, voi preface pustia în iaz şi pământul uscat în izvoare de apă (Isaia 41, 17-20)… Pustia şi ţara fără ape se vor bucura. Pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul (Isaia 35, 1-2).

 

Cu Duhul Sfânt a venit în lume viaţa. El este „apa cea vie” şi „râul”, „Şuvoiul” care a schimbat şi schimbă „pustia în iaz”, „pământul uscat în şuvoaie de apă”, înflorind „pustietatea ca trandafirul”.

 

Astfel ar trebui să fie creştinătatea şi creştinii de azi: plini de arătarea roadelor şi puterii Duhului Sfânt. Dar viaţa creştinătăţii de azi este, cum spunea Sundar Singh: o albie seacă, pentru că „râul vieţii” nu curge prin ea, ci numai pe alături de ea. Lumea şui creştinătatea de azi este un întins şi fioros pustiu sufletesc, fiindcă s-a depărtat de „izvorul apelor vii”.

Se împlineşte şi azi Cuvântul Domnului care zice: „Poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu ţin apă (Ier 2, 13).
Viaţa creştinătăţii de azi este ca o cumplită „Mare Moartă”, ale cărei ape nu se pot vindeca decât lăsând să treacă printr-însa apele cele vii ale Duhului Sfânt. „Şi am văzut o apă curgând din locaşul Domnului. Un om mi-a zis: «Treci apa». Şi am intrat în apă şi apa ajungea până la glezne, apoi până la genunchi şi pe urmă s-a făcut râu mare până la brâu. Şi omul mi-a zis: «Aceasta este apa iertării şi această apă va intra în Marea Moartă şi, vărsându-se în mare, apele ei se vor vindeca… şi se va însănătoşi şi va trăi toţi cei peste care va curge râul… Şi pe lângă acest râu vor creşte tot felul de pomi roditori şi nu se va sfârşi rodul lor, pentru că apele care-i udă din cele sfinte ies»” (Iezechel 47).

 

Acestea sunt apele vii pe care trebuie să le lăsăm să curgă în „Marea cea Moartă” a vieţii noastre, pentru ca să o vindece şi să putem odrăsli roade de fapte bune şi viaţa nouă.
În Praznicul Botezului, glasul Domnului strigă peste ape, grăind: „Veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu”. Iar acest dar ni se dă gratuit. Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani. Veniţi să cumpăraţi bucate, veniţi să cumpăraţi vin şi lapte fără bani şi fără plată (Isaia 55).

 

Numai când ne vom adăpa cu adevărat din aceste ape vom putea trăi o viaţă nouă şi numai când aceste ape vor cuprinde şi „îneca” viaţa noastră vom arăta în lume roadele Duhului de la Galateni 5, 22-23.

Ioan Marini, “Misionarul Vieţii Creştine”