Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi

Câţi nu întorc pe dos sfatul acesta ca să păcătuiască şi să nu se cutremure…
Nechibzuinţa, lipsa de cugetare şi băgare de seamă trebuie să fie unul din motivele pentru care oamenii sunt atât de nebuni, încât dispreţuiesc pe Hristos şi resping cu ură harul ce li se oferă.
Ah, de-ar tăcea odată patimile lor şi de s-ar linişti, pentru ca astfel înconjuraţi de liniştea solemnă, să-şi arunce privirea asupra trecutului şi să cugete la pieirea neânlăturată care îi aşteaptă!
Un om care cugetă ar trebui să fie atât de înţelept, ca să recunoască prostia păcatului şi deşertăciunea tuturor poftelor lumeşti.

 

Stai pe loc, păcătosule nechibzuit, stai pe loc şi te gândeşte mai înainte de a face ultima săritură în pierzare.

Nu arunca sufletul tău pentru un nimic!
Îngăduie judecăţii şi minţii tale să-ţi vorbească.
Pentru ce trăieşti pe lume?
Lasă zgomotul lumii să tacă o clipă şi dă voie sărmanului tău suflet să vorbească cu tine, ca să-ţi vii în fire mai înainte ca să-i pecetluieşti
soarta şi să-l arunci în pierzare veşnică.
Păcătosule, opreşte-te o clipă!
Gândeşte-te, cât mai este timp, la ceea ce-ţi slujeşte ţie spre pace.
Spune şi tu, cum spuneau sfinţii de odinioară:
Mai degrabă moartea, dar păcatul nu!

 

Un credincios de demult obişnuia să spună: Eu nu mă tem decât de păcat!
Aruncându-ne la picioarele lui Isus să spunem:
Plâng şi gem de-atâta vreme,
Faţa-mi arde de ruşine,
Doamne-ndură-te de mine!
O, Isuse, plin de ruşine şi de durere, pentru păcatele mele, eu le plâng şi le urăsc; şi Tu, Cel nesfârşit de bun, ai milă de mine!

 

Să trecem acum mai departe.
Dacă este adevărat că păcatul este mâhnitor pentru Dumnezeu, atunci să-L slăvim pe El, pentru milostivirea Sa, văzând că El poartă sarcina păcatelor noastre.
Dar, după cum nu se poate spune despre car că el se rupe, ci numai că este apăsat, aşa este şi Dumnezeu apăsat şi totuşi le poartă.
Dacă voi şi eu am fi în locul lui Dumnezeu, le-am purta noi oare? Nu! Sigur că nu!
Căci timp de o săptămână am arde universul cu foc, sau l-am strivi cu picioarele şi l-am face numai praf.

 

Dacă legea cerului ar pedepsi atât de repede ca legea omului, unde am ajunge?
Ce uşor şi-ar putea răzbuna el onoarea Sa!
Câţi slujitori ai Săi nu stau gata să-I împlinească porunca!
Cum ieşeau consulii romani însoţiţi de lictorii lor care purtau securi, aşa este însoţit în continuu Dumnezeu de aceia care sunt gata să îndeplinească sentinţa Sa.
O piatră, o ţiglă de pe acoperiş, un trăznet, un vânt puternic, ruperea unei artere, a unei vene din trup şi totul s-a sfârşit, iar tu eşti mort, în mâinile lui Dumnezeu plin de mânie.
De fapt, El a oprit pe slujbaşii mâniei Sale, căci cerul strigă:
„Pentru ce să adăpostim pe căpetenia acestor ticăloşi?”
Şi pământul întreabă:
„Pentru ce să-i dau eu recoltă plugarului păcătos?”
Fulgerele trăznesc şi zic:
„Dă-ne voie să lovim pe răzvrătitori”
iar marea urlă împotriva păcătoşilor dorind să-i îngroape sub valurile ei.

 

Dar Dumnezeu rabdă şi slujitorii Săi se supun, pentru ca tu, păcătosule, să te trezeşti şi să te pocăieşti!
Nu este o dovadă mai mare a atotputerniciei lui Dumnezeu, ca răbdarea Sa îndelungă!
Cea mai mare putere a Lui, se arată prin faptul că El este în stare să Se stăpânească, să rabde.
Păcătosule! Dumnezeu te rabdă! Şi te-a răbdat atât de mult!
Îngerii s-au minunat de răbdarea acesta!
Ei credeau că El te va lovi, dar s-a abţinut.
El încă te rabdă! El încă te suferă! Câtă îndelungă răbdare!…

 

Aţi văzut vreodată un om răbdător să înjure?
Iată un nemernic îl întâlneşte pe stradă şi-l batjocoreşte, bătându-şi joc de el, în faţa unei cete de copii.
El însă rabdă. Acela îl scuipă în faţă. El mai rabdă încă.
Insultătorul îl loveşte. El rabdă în tăcere.
„Loveşte-l cu trestia!” – îi zice unul. „Nu, zice el, eu îl iert pentru toate”.
Şi nelegiuitul îl trânteşte jos şi-l tăvăleşte în tină, iar el rabdă şi, ridicându-se plin de murdărie, îi zice:
„Dacă ai ceva, vreo nevoie, ca să-ţi pot veni în ajutor, cu toată dragostea o fac”.
Chiar în clipa aceea, ticălosul este arestat de un magistrat, pentru nişte datorii.
Şi omul de care el şi-a bătut joc atât de mult, scoţându-şi punga din buzunar, plăteşte întreagă datoria aceluia, zicându-i:
„Mergi în pace, eşti liber!”
Omul mizerabil, drept răsplată, îl scuipă iar în faţă.
Acum ziceţi voi, să-l lăsăm în seama legii! Mai poate fi vorba de răbdare aici?
Aşa i s-ar fi întâmplat omului, dacă răbdarea lui Dumnezeu i s-ar fi sfârşit. Dar, deşi El este apăsat, ca şi carul sub greutatea snopilor,totuşi osia carului nu se rupe.
El rabdă încă pe păcătoşii nepocăiţi.

                                                                             Ioan Marini - ” Păcatul ”