Cine stă în credinţă umblă prin ea nu prin vedere sau simţire

O pildă, din care se poate vedea ce va să zică a umbla prin vedere şi a umbla prin credinţă, o avem cu Iacov şi cu Iosif. Iacov era un om care voia să umble cu Dumnezeu, numai dacă va vedea mâna lui Dumnezeu.

 

El zice: ,,Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă va întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu“ (Gen 28, 20-21).

 

Cu ce mirare se va fi uitat el, când a văzut carele împărăteşti ale Egiptului trimise de Iosif! El, care umbla prin vedere, n-ar fi putut să treacă biruitor prin ispitele prin care a trecut Iosif. Iosif ne înfăţişează însă pe omul care umblă prin credinţă. El putea să umble şi în întuneric. În cei 13 ani de încercări prin care a avut să treacă, el a rămas biruitor şi punea totul pe seama bunătăţii lui Dumnezeu.

 

A umbla prin credinţă înseamnă să te ţii de Acela pe care nu-L vezi, ca şi cum L-ai vedea (Evr 11, 27); înseamnă să trăieşti necurmat în faţa ochilor Domnului, ştiind că „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa“ (Fapte 17, 28).

 

Cine stă în credinţă, se încrede în Dumnezeu, care este pretutindeni de faţă. Dumnezeu face cu cei aleşi ai Lui acelaşi lucru pe care-l fac călăuzele cu aceia care urcă munţii înalţi, acoperiţi de zăpadă; când ajung în locuri primejdioase, se leagă la ochi ca să nu le vină rău, uitându-se în fundul prăpăstiilor întunecoase.

 

Credinciosul, care umblă prin credinţă, se bucură că Dumnezeu îi acopere ochii. Cu îndrăzneală şi sigur de biruinţă, el se ţine strâns de mâna atotputernică a lui Dumnezeu şi astfel poate să treacă şi prin adâncuri întunecoase, prin valea umbrei morţii, unde nu se vede nici apă şi nici pajişte verde; şi totuşi nu se teme, fiindcă ştie că Dumnezeu este cu el; toiagul şi nuiaua Lui îl mângâie (Ps 23, 4).

 

El ştie că Dumnezeu îl iubeşte şi că-l va ridica din ţărână, ca să-l aşeze pe scaunul de domnie.

 

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre simţiri. Credinciosul umblă prin credinţă, nu prin simţiri. Credinţa şi simţirile sunt două lucruri deosebite. Credinţa nu este totuna cu simţirea. Cine începe să facă din ceea ce simte măsura cu care-şi măsoară viaţa lăuntrică, se înşeală.

 

Cineva a zis pe bună dreptate: „Simţirile sunt ceea ce este zahărul pentru laptele copiilor sau toiagul pentru bolnavul care încă nu poate să meargă. Simţirile sunt ce era curtea la templul din Ierusalim, pe când credinţa este ce era locul prea sfânt. Simţirile ţin de pământ, de firea pământească din noi, pe când credinţa ţine de Dumnezeu şi de cer.

 

Simţirile se ocupă cu ele înseşi, credinţa se ocupă cu Hristos. Simţirile privesc înăuntru şi în jos, pe când credinţa priveşte în afară şi în sus; simţirile ne lasă în întuneric şi în îndoială, pe când credinţa ne duce la lumină şi la pace. Cine stă în credinţă a ieşit din ameţeala simţirilor şi se încrede în Dumnezeu.

 

Fenelon zice: „Oamenii, care sunt credincioşi numai ca să aibă prin aceasta plăceri sufleteşti şi mângâiere, se aseamănă cu poporul care urma lui Isus nu pentru învăţătura Lui, ci pentru pâinea pe care le-o înmulţise în chip minunat“ (Ioan 6, 26). Ei zic ca şi Petru: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie. Căci nu ştia ce să zică“ (Marcu 9, 5-6).

 

După ce au sorbit însă din paharul plăcut al simţirilor de pe Tabor, apostolii n-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi nu L-au urmat pe calea spre Golgota. Ei doreau numai simţiri frumoase, pentru că aşa-i place inimii omeneşti: să fie mişcată prin simţiri, care să-i facă plăcere şi s-o măgulească. Înseamnă aceasta a fi om neprihănit, care trăieşte prin credinţă? (Evr 10, 38).

 

Care este starea ta? Vrei să te răsfeţi în simţiri? Cauţi mereu să vezi ceva? Dacă aceasta este starea ta, atunci nu stai în credinţă.

                                                                       Ioan Marini  “Gânduri  creştine”