Cercetează-te singur
„Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)
Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşează El.
Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare nepăsare. Saul din Tars nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea .(II Tim 3, 5).
Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci.
Între aleşii lui Dumnezeu sunt iarăşi mulţi care au început odată în credinţă, dar, după aceea, au căzut de la credinţă. Când au început să vieţuiască în credinţă, au trăit clipe minunate la care au cunoscut puterea şi bunătatea Domnului lor. Ei nu vor uita niciodată acele clipe. Câtă pace şi câtă iubire erau atunci în inima lor! Cu câtă plăcere cântau cântări de biruinţă! Cum le bătea inima, când era vorba de lucrul Domnului lor! Nici-un drum nu li se părea prea lung, nici-o jertfă prea mare, nici-un lucru prea greu. Viaţa lor era atunci pentru Domnul. Izvoarele harului se revărsau cu îmbelşugare peste ei. Aveau putere împotriva păcatului şi biruinţă în ispite şi în încercări.
Dar tot aşa sunt ei şi astăzi? Ei sunt încă printre noi, mărturisesc numele Domnului, cântă, citesc Cuvântul, se roagă chiar, – dar câtă deosebire între ceea ce au fost şi ceea ce sunt! Altădată erau plini de râvnă, acum nu sunt nici reci, nici în clocot.
Stau ei în credinţă? Fapt este că au stat odată în credinţă. Uitaţi-vă la poporul Israel. Prin credinţă a ieşit din Egipt, prin credinţă a prăznuit Paştele şi a făcut stropirea cu sângele mielului. Prin credinţă a trecut Marea Roşie ca pe uscat (Evr 11, 27-29). Deci, prin credinţă a început să meargă spre ţara făgăduită, unde curgea miere şi lapte. A intrat în ea? Din şase sute de mii de bărbaţi încărcaţi de biruinţe şi de nădejdi, numai doi au ţinut credinţa până la sfârşit şi au intrat în pământul făgăduit. Numai doi! Unde au rămas ceilalţi? Oh, „trupurile lor au căzut în pustie, ca semn al neascultării lor“. Nisipul le-a fost giulgiul, pustia le-a fost mormântul. Din ce pricină? N-au rămas în credinţă. Necredinţa a fost pricina pieirii lor. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră“ (1 Cor 10, 11).
Nici ieşirea noastră din lume, nici venirea noastră o singură dată sub sângele Mielului nu ne dau chezăşia că vom şi ajunge ţinta chemării noastre, ci numai rămânerea în credinţă. După cum viaţa trupului nu stă în faptul să fi respirat o singură dată, şi după aceea să încetezi de a mai respira, ci trebuie să respiri mereu, fie că-ţi dai seama de aceasta, fie că nu-ţi dai, tot aşa şi viaţa cu Dumnezeu nu stă în faptul să fi făcut cândva câţiva paşi în credinţă, şi după aceea să te opreşti, ci să stai necurmat în credinţă (2 Cor 1, 24), să umbli în credinţă (2 Cor 5, 7), să lupţi în credinţă (1 Tim 6, 12), să biruieşti (1 Ioan 5, 4) şi să-ţi sfârşeşti în credinţă calea vieţii (2 Tim 4, 7).
Împăratul Saul şi-a început domnia în credinţă. Când a ieşit însă din credinţă, a pierdut pe Dumnezeu; şi, pierzând pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi coroana şi viaţa.
Imeneu şi Alexandru (I Tim 1, 20) au avut un început pe calea vieţii de credinţă, însă Apostolul Pavel a fost nevoit să-i dea pe mâna lui Satan, pentru că au căzut din credinţă.
Fiindcă aceste lucruri s-au întâmplat odinioară şi se întâmplă şi astăzi, de aceea Dumnezeu voieşte să ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem dacă suntem în credinţă. Noi înşine trebuie să vedem cum stăm. Dumnezeu ne cunoaşte starea noastră; dar atâta nu este de-ajuns, trebuie să ne-o cunoaştem şi noi; deci şi noi trebuie să ştim în ce stare ne aflăm. Câtă vreme n-ai văzut primejdia de a cădea de la credinţă, nu-ţi dai osteneala să înlături acea primejdie. Pe de altă parte, orice negustor cercetează din când în când registrele, ca să vadă dacă totul este în regulă. Facem şi noi oare tot aşa, când este vorba de starea noastră faţă de Dumnezeu?
„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă“(2 Cor 13, 5). „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul din voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu“ (Evr 3, 12)
Ioan Marini „Gânduri creştine“