Nalta-te cantarea mea

Nalţă-te, cântarea mea, iarăşi, peste stele,

pân-la Cel ce-I duci aşa gândurile mele.

Spune-I, inima mea, Lui tot ce te frământă,

nu-i pe lume, dulce, nu-i gând ca cel ce cântă.

 

Focul inimii ce-l pot lacrimile-aprinde

Lui să I se-nalţe tot până-L va cuprinde.

Lacrimile vor spăla sfintele-I picioare –

astfel se va vindeca tot ce mă mai doare.

 

Numai gândul cel curat are căi divine

până unde nu străbat’ nimenea altcine;

şi-acest trup când va cădea, cu alt trup voi trece

unde, cu iubirea mea, veşnic voi petrece.