Cantari noi pe site

Meditatii noi pe site

Fiindcă am primit ca dar, pe Fiul lui Dumnezeu

Fiindcă am primit ca dar, pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor, Domn și Împărat, și o Împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică.

Fr. Nicu Trandafir

REZISTENŢA SPIRITUALĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1954 -1960)

Despre ce-a fost rău în perioada anilor 1954-1960- s-a vorbit şi s-a scris cu o justificată revoltă. Eu voi încerca să prezintă lupta pentru drepturile lui Dumnezeu în România comunistă a perioadei respective. Deoarece numai respectând „drepturile lui Dumnezeu" este cu putinţă respectarea „Drepturilor Omului" oricând şi ori­unde. Aceste „drepturi ale lui Dumnezeu" au fost, pur şi simplu, combătute de regimul comunist român, dat fiind că atitudinea antireligioasă caracterizează toate regimurile de obedienţă mosco­vită sau maoistă.

 

N-a recomandat Lenin ucenicilor săi că au obligaţia combaterii religiei, mergând până la „suprimarea rădăcinilor" ei sociale? Incompatibil cu creştinismul, comunismul - întemeiat pe „ura de Dumnezeu" - a fost, este şi va rămâne incompatibil cu ideea de libertate: atât cu libertatea politică (ceea ce a dus la situaţia pe care am cunoscut-o cu vârf şi îndesat o bună parte dintre noi), cât, mai cu seamă, cu libertatea religioasă, drept expresie a „inviolabilităţii Drepturilor Omului", atunci când poţi să aperi, sub bolta ateismu­lui vindicativ, drepturile eterne ale lui Dumnezeu.

 

Socotesc că majoritatea ne considerăm creştini (ortodocşi sau de o altă confesiune), mă rog, creştini care ne spovedim şi ne împărtăşim. Ce-am făcut pentru cauza lui Hristos, în anii aceştia grei, de opresiune religioasă, de descompunere morală şi de des-creştinare? Am trăit cu adevărat creştineşte, în conformitate cu comandamentele Evangheliei? Sau, din dorinţa noastră „teogonica", despre care vorbeşte filozoful german Feuerbach, ne-am creat un Dumnezeu convenabil, după chipul şi asemănarea noastră, o religie convenabilă, o credinţă convenabilă, tolerantă cu pasiu­nile, cu satisfacţiile, cu abaterile sau cu inconsecvenţele noastre blamabile, în loc ca să trăim într-o dependenţă perfectă cu Dum­nezeu, în Isus Hristos, luptând pentru drepturile Lui într-o socie­tate asaltată de forţele incendiare ale ateismului marxist-leninist. „Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut?" ne întrea­bă Dumnezeu, în cartea prorocului Ieremia (cap. 2 vers. 23). Să privim înapoi, să privească înapoi, la anii dictaturii şi aşa-zisului proletariat, intelectualii creştini, cărturarii creştini, ziariştii şi scrii­torii creştini, artiştii creştini, academicienii creştini, politicienii creştini de azi, dar mai cu seamă ierarhii şi clericii ortodocşi, şi să mărturisească public dacă au făcut ceva pentru a apăra drepturile lui Dumnezeu în România comunistă. Dacă nu suntem capabili să avem simţământul propriei noastre culpabilităţi în ce priveşte lip­sa lui Dumnezeu în trăirea noastră de atunci (când afirmarea cre­dinţei putea duce la pierderea libertăţii sau la aruncarea ta la peri­feria societăţii socialiste), dacă ne justificăm puţinătatea credinţei şi supuşenia sufletului şi-a minţii, afirmând că rezistenţa nu era posibilă, greşim. Nu era posibilă rezistenţa politică, să spunem. Dar rezistenţa spirituală era posibilă. Şi am să vă arăt cum şi de cine. De toţi cei care, din copilărie încă, au fost învăţaţi să se aplece zilnic pe paginile Sfintei Scripturi, judecând, în lumina tex­telor revelate, orice întâmplare familială, orice eveniment naţio­nal. De pildă, pe mine măicuţa m-a învăţat ce înseamnă a fi creştin şi mi-a insuflat credinţa în „Dumnezeu cel viu şi adevărat" (fără să-1 fi citit pe Blaise Pascal, celebrul gânditor catolic francez, care atrăgea atenţia fraţilor săi de credinţă că trebuie să credem nu în „Dumnezeul filozofilor şi al savanţilor, ci în Dumnezeu cel viu şi adevărat, în Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov"). Pilda vieţii sale de femeie credincioasă, profund ortodoxă, mi-a salvat copilăria şi adolescenţa, imprimându-mi trei principii fundamentale, de la care nu m-am abătut niciodată: 1) să fiu cinstit faţă de propria mea conştiinţă şi faţă de poporul căruia aparţin; 2) să lupt în viaţă, „lupta cea bună a credinţei", cu armele ofensive şi defensive ale Adevărului, conform îndemnului Apostolului Pavel; 3) să nu slujesc la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, respectiv să nu dau Cezarului ceea ce trebuie să dau lui Dumnezeu.

 

Aceste principii, inspirate de Evanghelie, mi-au fost călăuză în anii furtunoşi de după 23 august 1944, ajutându-mă să rezist atacurilor ideologiei comuniste, neacceptând nici un compromis de care să-mi fie ruşine. De aceea, am refuzat să fiu profesor în învăţământul comunist, ca licenţiat în Filozofie şi în Filologia mo­dernă, pentru a nu mă găsi în situaţia de a învăţa pe elevi materi­alismul dialectic sau să le vorbesc de „tineretul eroic" de „tânăra gardă", glorificată în Uniunea Sovietică. Pe plan literar am ales tăcerea, neacceptând să scriu şi să proslăvesc un regim ateu dicta­torial, atunci când Mihail Sadoveanu scria că „lumina vine de la răsărit", iar părintele Gala Galaction se entuziasma de „Himalaia Roşie", ridicată de „genialul Stalin". Mai mult, am preferat să vând fructe, împreună cu fratele meu mai mare (şi el licenţiat în Psihologie şi Pedagogie), la o tarabă din Piaţa Naţiunii; am dat meditaţii copiilor din cartierul bucureştean unde locuiam, undeva, departe, pe şoseaua Olteniţei, într-o casă modestă (patru persoane - eu, fratele meu, mama şi bunica într-o cameră, în care ploua şi fără lumină electrică, timp de 12 ani). Şi de ce? Numai şi numai să nu mă compromit, păstrându-mi sufletul şi mintea curate atât înaintea oamenilor, cât şi înaintea lui Dumnezeu.

 

Din fericire, începând cu anul 1948, am luat contact cu câţiva membri marcanţi ai mişcării ortodoxe de renaştere spirituală „Oastea Domnului" şi mi-am consacrat toată energia acestui splen­did „vânt de primăvară religioasă" (cum o numea fondatorul ei, preotul transilvănean Iosif Trifa) care a împins spre Biserică şi trezire spirituală peste 300 mii de suflete. Era singura posibilitate de opoziţie paşnică la opera de păgânizare a societăţii româneşti prin comunism, de rezistenţă creştină prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos în „ilegalitate", deoarece în 1948 Oastea Domnului a fost interzisă, iar o bună parte din fruntaşii ei arestaţi şi condamnaţi.

 

Însă sărăcia de biblii, de literatură creştină, de reviste de îndru­mare catehetică, precum şi atitudinea dubioasă a marei majorităţi de preoţi, în frunte cu ierarhii B.O.R (care fie de frică, fie din opor­tunism, s-au dezinteresat de soarta acestei splendide explozii de primăvară religioasă" pe pământ românesc) au permis crearea unor spărturi regretabile pe fronturile de luptă creştină a Oastei Domnului. Îngrozit că sate întregi plecau „în altă parte", la neo-preotestanţi, m-am hotărât - după săptămâni de rugăciuni şi de meditaţie - să iau contact cu câţiva „ostaşi" statornici în angaja­mentul lor de înrolare în „lupta cea bună" a credinţei în cadrul Oastei Domnului. în limita posibilităţilor, plecam duminicile când în Transilvania, când în Moldova, consultându-mă cu „fraţii" cei mai de seamă şi expunându-le necesitatea unei întruniri pe ţară, în vederea reconstituirii unităţii spirituale a Oastei Domnului şi a pre­cizării poziţiei sale ortodoxe, cu recunoaşterea tuturor abaterilor grave de la linia trasată de marele nostru înaintaş Păr. Iosif Trifa. într-o noapte, la Ciucea, trei suflete înflăcărate de dorinţa apărării drepturilor lui Dumnezeu - neglijate sau abandonate, dintr-o stra­nie şi inadmisibilă slugărnicie a prelaţilor ortodocşi faţă de Comi­tetul Central al P.C.R. - s-au hotărât să respecte strategia misio­nară, pe care i-a insuflat-o Duhul Sfânt preotului Iosif Trifa, şi-am pus la cale programul acestei reuniuni indispensabile orientării definitive a fraţilor noştri de credinţă, conştienţi fiind că Oastea Domnului trebuie să rămână, cu toată îndărătnicia ierarhiei bise­riceşti, „un voluntariat duhovnicesc", care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică, după cum ne învaţă car­tea „Ce este Oastea Domnului?"

 

Întrunirea, pregătită cu mare chibzuinţă şi în cel mai desăvârşit secret, pentru a evita surpriza intervenţiei organelor de Securitate, a avut loc în zilele de 7-9 iulie 1956, într-un sătuc din preajmaSimeriei, la Cărpiniş. Iată-ne 14 „fraţi" ostaşi reprezentativi - 13 mireni şi un preot -, strânşi laolaltă, din toate colţurile ţării, ca să discutăm, la adăpostul învăţăturii aceluia ce-a pus bazele mişcării noastre, despre vânturile şi furtunile ispitei de dezbinare, ţinta dis­cuţiilor fiind păstrarea unităţii de credinţă în eforturile misionare ale Oastei Domnului, prin accentuarea specificităţii lucrării ei de renaştere sufletească a poporului român şi de propovăduire a Evangheliei lui Hristos în cadrul ortodoxiei româneşti. Preocupaţi de unitatea credinţei, atât de necesară în strădania noastră de a ne opune ateismului marxist-leninist, două zile de-a rândul am dis­cutat împreună cele şapte puncte din programul propus şi anume: principiile mişcării, atitudinea faţă de confesiunile neo-protestante, devierile, unitatea de gândire şi de acţiune, metodele de lucru şi gânduri pentru viitor (un viitor pe care îl vedeam al libertăţii reli­gioase, într-o Românie liberă din punct de vedere politic).

 

Pe noi ne preocupa, într-un regim comunist, eminamente anti­creştin, problema ridicată de păr. Iosif, a rosturilor naţionale ale Oastei Domnului, strigătul unei posibile renaşteri a României: „O, cum s-ar schimba ca prin minune stările din ţara noastră, dacă oamenii din ea s-ar hotărî pentru Isus Hristos! Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi cărturarii, când şi săracii şi bogaţii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî să trăiască şi să lucre aşa cum spune Evanghelia, atunci îndată s-ar face ţara noas­tră un Canaan dulce şi plăcut".

 

Această perspectivă a renaşterii României, care ne înaripa sufletele, cu toate că temniţele gemeau de victimele terorii comu­niste, o vedeam realizabilă, o doream şi-o aşteptam în lumina promisiunilor biblice: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi" (PSALM 45. 1). Sau: „Dreptatea Mea este aproape şi braţul Meu va face dreptate popoarelor... Curând cel ferecat în cătuşe va fi dezlegat şi nu va muri în temniţă..." (ISAIA, 51.5. 14). Noi nu preconizam cârpirea societăţii, ci înnoirea ei: o ţară nouă, cu oameni noi, în care ex­ploatarea omului de către om va fi definitiv înlocuită cu iubirea şi slujirea omului de către om. O ţară conştientă de posibilităţile sale de reconstrucţie în Isus Hristos.

 

Tot în 1956, înflăcăraţi de revoluţia din Ungaria, la 25 noiem­brie, am hotărât o mare adunare a Oastei Domnului în comuna Vulcana-Pandele; aşteptam să participe cam 2000 de persoane în special foarte mulţi tineri. Şi ce s-a întâmplat? Sâmbătă seara eram adunaţi vreo 400 de credincioşi, când ne-am trezit înconjuraţi de agenţii Securităţii, conduşi de un căpitan, al cărui nume îmi scapă. După ce au fost legitimaţi toţi participanţii, cărora li s-a dat voie să părăsească sala reuniunii noastre „ilegale", ca să se întoarcă la casele lor, am fost reţinuţi doar eu şi Traian Dorz, organizatorul adunării şi animatorul Oastei Domnului pe ţară. Pe la ora 4 dimineaţa ni s-a spus să ne întoarcem la Bucureşti şi să pregătim un memoriu către Patriarhul Justinian, cerând legalizarea mişcării, ceea ce am şi făcut, conştienţi fiind că nu ni se va aproba acest memoriu. De altfel, secretarul patriarhului, părintele Cazacu, infor­mat despre ce este vorba, ne-a şi apostrofat cu aceste cuvinte tăioase (ne aflăm în toiul războiului din Suez). „Este plină lumea de oşti şi de oştiri şi voi mai vreţi o altă oaste?" Şi ne-a trimis la Sf. Sinod, care nici n-a vrut să audă de aşa ceva.

 

În după amiaza zilei de 26 noiembrie trebuia să ne întâlnim, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, din Piaţa Universităţii, cu acelaşi căpitan care ne-a arestat la Vulcana - Pândele şi care, de astă dată, ne-a „poftit" să-l urmăm pană la Ministerul de Interne, unde, Tra­ian Dorz într-o cameră şi eu în alta, am fost interogaţi şi „sfătuiţi" până noaptea târziu, să terminăm cu adunările mari şi cu toate manifestările noastre spirituale. Cel ce ne ameninţa era generalul Drăghici...

 

Întâlnirea cu Nicoleta-Valeria Bruteanu, care va deveni, la 26 aprilie 1957, soţia mea, a fost benefică. Frumuseţea comporta­mentului său creştin în anii de detenţie - fiind nepoată pe linie maternă a marelui Iuliu Maniu şi colaboratoarea acestuia, împre­ună cu Corneliu Coposu, încă din „ilegalitatea" anilor de război -se distinge în cartea binecuvântată fii, închisoare". Adâncimea trăirii, puritatea gândirii şi revărsarea de generozitate m-au îm­bogăţit sufleteşte. Acum nu mai luptam singur „lupta cea bună a credinţei", ci eram două suflete, aprinse de acelaşi dor: de a res­pecta „drepturile lui Dumnezeu" într-o ţară cu regim comunist, în care Partidul căuta să distrugă Biserica pe două căi, alese cu iscu­sinţă la sugestia Kremlinului: fie în mod direct, prin declanşarea unor prigoane de mare anvergură, prin exterminarea sau înlătu­rarea ierarhilor refractari regimului comunist, fie în mod indirect, prin fabricarea unei ierarhii progresiste, capabile să trădeze intere­sele bisericeşti şi gata oricând să slugărnicească regimul celor fără Dumnezeu.

 

Ca membri ai mişcării interzise „Oastea Domnului", care avea în programul ei „aflarea şi vestirea lui Isus cel Răstignit", ne ardea pur şi simplu grija de om, grija de sufletul românesc, batjocorit de propaganda ateistă şi terfelit prin legi şi hotărâri inumane, care nu deranjau pe „apostolii mincinoşi" ai Bisericii dominante, pe ierarhii ce puteau fi numiţi, ca să folosim cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, „traficanţi ai Numelui de Hristos". Deci la baza trăirii noastre creştine stătea această grijă neîntreruptă, apăsătoare, irezistibilă a slujirii „cu fapta şi adevărul", sugerată de evanghelistul Ioan într-una din epistolele sale: „Copilaşilor, iubiţi-vă, nu cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul" (1 IOAN, 3. 18).

 

„Cine, este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?", răsună de două mii de ani aproape glasul acelui cava­ler neînfricat al slujirii totale care a fost Apostolul Pavel. Ca atare, şi noi doi, stăpâniţi de grija mistuitoare a nevoilor spirituale din România, încercam să ne apropiem, pe toate căile, de semenii noştri în suferinţă, căzuţi între tâlharii luptei de clasă. Această agi­taţie interioară voită, noi eram conştienţi că se va încheia cu biru­inţa Duhului asupra firii pământeşti, recomandată de Evanghelie, cu înfrângerea egoismului natural, cu acel dumnezeiesc "Să nu ne plăcem nouă înşine", ca treaptă finală în evoluţia unui proces spiri­tual inferior şi ca moment iniţial al unui ciclu superior de viaţă, inexistent în doctrinele pedagogice învăţate la Facultatea de filozofie. Expulzarea egoismului coincidea, pentru noi, cu ivirea şi statornicirea uneia din cele mai alese dispoziţii sufleteşti - altruis­mul Iar maximizarea altruismului luă forma preocupării perma­nente de soarta altora, de problemele veşnice ale Neamului, reu­şind să ajungem să avem „aceleaşi simţămintele unii faţă de alţii", bucurându-ne cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.

 

Sub sublima povară a acestei „griji mistuitoare", de a face ceva" pentru slava lui Dumnezeu şi ajutorarea creştină a aproa­pelui, pândit de jivinele dictaturii proletariatului, dezorientat şi împuţinat spiritualiceşte, în toamna anului 1958 soţia mea, Coleta, s-a gândit să deschidă o şcoală, mai bine zis un fel de grădiniţă destinată copiilor preşcolari, cărora să le predea nu numai pianul, ci şi lecţii de limbă germană şi franceză, fără ca autorităţile comu­niste să poată să sesizeze lecţiile de morală creştină, sfaturile şi îndrumările din „şcoala" Nicoletei-Valeria Grossu. Comuniştii mai permiteau asemenea şcoli particulare, fiindcă se resimţea, chiar şi în familiile de nomenclaturişti, necesitatea ca propriile lor odrasle să fie instruite. Într-o zi, Coleta a auzit bătăi în uşă. Uitându-se prin vizor, a văzut un ofiţer de securitate, îmbrăcat în hainele lui albas­tre, şi n-a deschis. Atunci ofiţerul a strigat: „Deschideţi, doamnă, nu vă temeţi, căci am venit să-mi înscriu copilul la şcoliţa Dv."

 

În noaptea de 7 martie 1959 mi-a venit rândul să fiu arestat. De altfel, la această arestare ne aşteptam amândoi...

 

În anii de închisoare, mi-am putut verifica plinătatea credinţei, sănătoşenia ei. Chiar din prima noapte a încercării am fost frămân­tat în adâncurile mele sufleteşti, sfârtecat de întrebări, la care încer­cam să răspund cu soluţiile Evangheliei. Ca unul care, ca student la Filozofie, eram preocupat de problemele pedagogice şi contam pe valoarea metodelor educative în încercarea de transformare socială a ţării, din ce în ce mai mult descreştinată, mă întrebam dacă închisoarea nu reprezintă, cumva, pentru un om credincios, o şcoală a desăvârşirii, absolut obligatorie oricărui suflet care râv­neşte piscurile Luminii şi puritatea Cerului.

 

Apostolul Pavel scrie aşa în epistola către evrei: „Suferiţi pe­deapsa. Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl!" (EVREI, 12. 7).

 

Dar gândurile, în solitudinea celulei din închisoarea Uranus, mă luau cu asalt: De ce pedeapsa1? De ce să fiu pedepsit, câtă vreme am căutat să trăiesc Evanghelia şi să-1 slăvesc pe Dumnezeu într-o societate comunistă? Când am renunţat la toate privilegiile pe care mi le oferea partidul comunist, în schimbul colaborării cu forţele ateiste? Când nu mi-am vândut conştiinţa, pentru blidul de linte oferit de regimul anticreştin, impus României de călăii Kremlinu­lui? Când am respectat exemplul Mântuitorului de pe muntele Ispitirii: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 4.10.).

 

În toiul frământărilor mele, mi-am adus aminte deodată ceea ce scrie Ap. Pavel, în aceeaşi epistolă către Evrei: „Voi, nu v-aţi îm­potrivit până la sânge în lupta împotriva păcatului" (EVREI, 12. 4). Şi mi-am zis atunci: Iată nevoia bătăilor în noapte arestării, la in­trarea în Jilava, la stuf, în Delta Dunării sau în lagărul Strâmba. După eroica rezistenţă spirituală, în libertatea provizorie ce-o aveam până la arestare, am intrat acum în şcoala suferinţei „până la sânge". Numai împotrivindu-ne păcatului, răului, torturilor „până la sânge’’, se poate ajunge la libertatea interioară pe care ţi-o dă Domnul prin Duhul Sfânt şi pe care o verifici în detenţie. Porţi lanţuri la picioare şi, totuşi, te simţi mai liber decât călăii tăi, înlănţuiţi de ideologia lor criminală. Credinţa mea, în situaţia împotrivirii „până la sânge", mi-a întărit răbdarea, fiind deplin încredinţat că necazurile acestea, inevitabile unui deţinut politic, nu sunt decât o încercare a credinţei. De aceea ne învaţă sfântul din Tars: "Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare" (ROMANI, 5.3). Iar răbdarea m-a făcut să cunosc pacea în Iisus Hristos, datorită căreia poţi să ierţi. Nu mai trăieşti în trup, ci în spirit, precum „cântam" într-o poezie de temniţă (mă aflam la Malmaison, înainte de a fi judecat):

 

Doar trupul suferă zăvoare

şi stă cu lanţuri la picioare,

căci spiritul, uitând ce-i mersul,

străbate-n iureş universul

şi-i liber spiritul să zboare...

 

Prezenţa lui Dumnezeu, în închisoare, am simţit-o permanent, căci fără ajutorul divinităţii n-ar fi fost cu putinţă libertatea inte­rioară, acea explozie de lumină hieratică în întunecimea temniţei şi acel fior de biruinţă spirituală, în ciuda tinetei din baraca în care ne „odihneam", după o muncă istovitoare; cu toată prezenţa câi­nilor poliţişti şi a gardurilor de sârmă ghimpată, gândirea n-a putut fi arestată, nici înlănţuită. Gândirea mi-a rămas mereu liberă şi biruitoare, realizând, în felul acesta că, prin starea de continuă reflexie creştină, în care Hristos luase chip, noi, deţinuţii, devenim apţi să răsturnăm - conform asigurării inegalabilului apostol Pavel „izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoş­tinţei lui Dumnezeu", deoarece am ajuns la starea de putere duhov­nicească, instaurată de Duhul Sfânt, când „orice gând îl facem rob ascultării de Hristos" (2 CORINTENI, 10. 5).

 

Când mă aflam la Jilava, într-o celulă subterană, un deţinut de curând sosit, ne-a informat - din surse ecleziastice „absolut sigure" - că guvernul comunist pregăteşte, cu consimţământul servil al patriarhiei ortodoxe, un decret (faimosul decret 410 din 19 noiem­brie 1959) care va permite, în cel mai scurt timp, distrugerea sis­tematică a vieţii monahale, obligând pe călugării de până la vârsta de 55 de ani şi pe călugăriţele sub 50 de ani, să-şi părăsească locurile de retragere şi, în consecinţă, să revină în lume. Acest nou semn de slăbiciune din partea unei ierarhii din ce în ce mai aservită puterii ateiste şi gata la orice compromis, mă copleşi profund. Suferinţa noastră fizică nu reprezenta nimic faţă de aceste răni ale sufletului, pe care ni le pricinuia dintr-o dată trădarea incalifica­bilă a ierarhilor, deveniţi, de frică sau din oportunism, cum spunea Ap. Pavel, nişte „înşelători, deghizaţi în apostoli ai lui Hristos".

 

Resimt şi astăzi aceeaşi durere, aceleaşi nelinişti, ca altădată la Jilava, urmărind de aproape, ca fostă victimă a persecuţiei reli­gioase din România comunistă, decăderea Bisericii oficiale şi supunerea dezonorantă a ierarhilor ei dictatului ideologic al unui regim în mod esenţial anticreştin. Pentru că pretinşii conducători ai acestei Biserici ortodoxe cu căluş la gură, controlată şi în final neutralizată de Departamentul marxist al Cultelor, în loc de a lua calea Crucii şi a Martirului, în loc să ţină cont de ceea ce a scris Ap. Pavel în epistola către Filipeni, 1. 29 (şi anume: „Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dar harul nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El"), au acceptat părăsirea sarcinii lor de amba­sadori ai lui Hristos şi de „împreună lucrători cu Dumnezeu", au tăcut în faţa propagandei comuniste, au participat activ la politica guvernamentală de descreştinare a patriei lor, şi-au prezentat can­did aservirea fără rezerve ca pe o supunere voinţei Domnului şi şi-au adus omagiul de „profundă stimă şi gratitudine" pentru „în­ţelepciunea, abnegaţia şi geniul creator" al comunistului Nicolae Ceauşescu, ba au şi făcut parte, prin Sfântul Sinod, din Frontul Unităţii Socialiste, prezidat de dictatorul din Scorniceşti.

 

Întrebarea pe care mi-o pun în clipa de faţă, este aceasta: Cum să ridicăm România din decăderea de azil, când Dumnezeu este absent în preocupările oamenilor politici pentru care am votat acum 4 ani, absent sau bagatelizat în orgolioasele lor tentaţii de zbenguială parlamentară? Când privilegiaţii nomenclaturii comu­niste (foştii securişti, foştii colaboratori, sprijinitori şi turnători ai torţionarilor de altădată, foştii secretari ai organizaţiilor de partid şi chiar foştii miniştri comunişti) se lăfăie ca deputaţi şi senatori, în parlamentul post-revoluţionar? Când foştii membri ai Comite­tului Central, foştii rapsozi şi apologeţi ai tiraniei comuniste, foştii lingăi ai lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu sunt membri ai Acade­miei Române, analişti politici sau mentori ai mass- media, de par­că nimic nu s-a schimbat de la asasinarea dictatorului megaloman? Când egoismul, agnosticismul, superficialitatea, când toate tarele care zac într-un suflet indiferent la problemele spiritualităţii creştine, se opun îngemănării sufleteşti a întregii românimi, împiedicând irupţia unui nou suflu de viaţă patriotică, plămădit din îndrăzneală şi jertfa?

 

Dacă vrem să dăm un sens existenţei, dacă vrem să fim folosi­tori Neamului, s-o facem cu Isus, în Numele lui Isus, fără de care şi credinţa şi slujirea şi lupta şi viaţa devin inutile şi false. Să facem uz de mijloacele ofensive ale culturii creştine, de forţa de penetraţie a Evangheliei.

 

Ca România să reînvie din cenuşa strivirii de ieri şi a frămân­tărilor politice de azi, este nevoie nu de o reformă morală ci de o revoluţie: de revoluţia interioară, a reformei sale spirituale, de cea mai frumoasă, mai constructivă şi mai utilă revoluţie, preconizată, de altfel, de Evanghelia lui Hristos, care, prin forţa sa înnoitoare, să măture, ca pe o pleavă, pe saltimbancii şi demagogii cocoţaţi în ierarhiile Statului şi Bisericii, pe toţi vânturătorii de promisiuni ipocrite şi pe toate „burdufurile vechi", repudiate de Mântuitorul, care fac de râs şi viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului român.

 

Marele om de cultură şi de credinţă creştină, care a fost Petrache Ţuţea, declara unui prieten:"Dacă noi ca foşti deţinuţi politi­ci, îmbrăcaţi în aceste haine vărgate, se va întâmpla să murim cu toţii, aici, în închisoare, nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut nouă cinstea că ne-a ales pentru sa­crificiu". De aceea, într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran, în vara anului 1986, el se destăinuia aşa: ,"Eu  mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. în afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ".

 

Să nu uităm că noi avem o sarcină sfântă: reclădirea ţării pusti­ită de regimul comunist. Să luptăm din răsputeri, pentru refacerea ei, nu cu justificări mincinoase, ci cu o inimă nouă şi cu un suflet nou, cu tot ce avem mai curat şi mai sfânt în noi. Dacă soluţiile Cuvântului lui Dumnezeu le socotim depăşite şi nu mai contează în rezolvarea problemelor noastre naţionale, să dăm ascultare măcar cărturarului mai sus amintit, mişcându-ne zilnic „între cer şi pământ", „între Dumnezeu şi Neamul din care facem parte", în vede­rea reconstruirii României convalescente de azi, pe care pretindem că o iubim, făcând din Iisus idealul nostru de împlinire şi unicul sens al existenţei.

 

(Din cartea «Fluxurile şi refluxurile stalinismului», Anii 1954-1960, Editura Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 158-169)