POETUL CREŞTIN VASILE POSTEUCA

La 6 Decembrie 1972 se stinge din viaţă, într-un spital din Chicago (S.U.A.), la numai 60 de ani abia împliniţi, poetul, proza­torul, publicistul, profesorul universitar şi editorul revistei. Drum, Vasile Posteucă.

 

Nu ne-am cunoscut, în trup, niciodată. Aşa a rânduit, de bună seamă, Cel de Sus; să rămânem doar la caligrafia unei amiciţii de o uriaşă forţă explozivă, la tăifăsuirea intimă a condeiului, la "slova luminată pe dinăutru", cum îi plăcea lui să spună. Cu alte cuvinte, de la 29 Aprilie 1971, când am primit întâia scrisoare din Mankato şi până la 21 August 1972, dată premergătoare îmbol­năvirii, care avea să-1 ducă la odihna cea de pe urmă, ne-am apro­piat numai în duh, jinduind înălţimi şi catapetesme; ne-am pipăit, cu sufletul, rănile ascunse şi-am conturat, laolaltă, sfânta alergă­tură spre centrul fiinţei, spre tărâmurile omului ascuns al inimii, răstignit pe crucea Neamului, întru aşteptarea învierii lui colec­tive. Ne-am învăluit de departe - în pofida marilor distanţe geo­grafice impuse exilului românesc de fiarele apocaliptice ale Istoriei - cu antenele pure şi neprefăcute ale aceleiaşi iubiri, fiindcă amân­doi am gustat, întocmai Psalmistului „ce bun este Domnul" şi-n casa Lui de ospăţ am simţit cum flutură peste umerii noştri, etern şi biruitor, steagul dragostei universale...Nu ştiu de ce nu ni s-au încrucişat paşii pe bulevardele bucureştene, în toamna lui 1940 şi nici ceva mai târziu, înainte de a-şi fi hotărât bejenia. Mai tânăr ca el, i-am urmărit de sub smochin, aidoma lui Natanael, evoluţia lite­rară, în perioada anilor de Iconar năzdrăvan. Locuiam la Bălţi, în Basarabia, şi-n primăvara anului 1938 m-am aventurat la editarea revistei Flori de stepă. În timpul războiului am fost bun prieten cu poeţii şi scriitorii bucovineni Iulian Vesper, Traian Chelariu şi, îndeo­sebi, cu acel talent vulcanic ce se numea Mircea Streinul, împreună cu care am lucrat în aceeaşi redacţie, la Direcţia Propagandei, şi de înmormântarea căruia m-am ocupat, alături de Iulian Vesper, în 1945.

 

Trimiţându-i lui Vasile Posteucă, în Aprilie 1971, volumul de poezii religioase pietre de aducere aminte", publicat sub pseu­donimul Simion Cubolta special pentru creştinii din ţară la o editură din R.F.G. (peste 9.000 exemplare au fost introduse clandestin cu prilejul unor transporturi de ajutoare, fie după marile inundaţii ale anilor '70, fie după cutremurul din 1977), el mi-a expediat, în schimb, odată cu vreo şase numere mai vechi din revista Drum, culegerile lui de poeme: „Cântece fără ţară", „Cântece din fluer", „Catapeteasmă bucovineană" şi "În marea şi-n mormintele din noi". Din capul locului, am descoperit în versul său transfigurat un poet înnăscut şi nu făcut în laboratoare de alchimie suprarea­listă, după şarlatanii estetico-puritane şi jonglerii ermetice de epigonism desuet.

 

După cum i-am scris, orice zvâcnire de gând, orice combustie afectivă devine, sub pana talentului său, cântec de alăută şi icoană de imagine pură, chiot haiducesc şi prescură de lumină. I-am sor­bit, cu nesaţ de slovă românească, ulcioarele doldora de vis - după ce am asistat ani de zile, în patria mea înrobită, la prostituarea muzelor - şi-am admirat, în tot ce-a plămădit şi-a plâns, bogăţia harului poetic cu care Cerul 1-a miruit din plin, spre a-i fi martor în bezna lumii şi străjer la porţile Triumfului.

 

Dacă nu mă înşel, Vasile Posteucă a rămas singurul iconar al unei generaţii sortite morţii şi Exilului ucigător de năzuinţe altitudinare. Îl asemuiam, adeseori, unui zugrav de cuvinte şi de prospeţimi metaforice, îndemnându-l să continue, aşijderi fantomaticului luceafăr din Ipoteşti, a zugrăvi „icoanele-n biserici", într-un uni­vers contorsionat, putregăit şi refractar la legile demnităţii umane.

 

Iar astăzi, când îl văd tolănit „pe-o gură de rai", întors — de-aproa-pe trei decenii - la obârşiile cele veşnice, îmi place să-1 asemui neguţătorului de mir şi de alese miresme duhovniceşti, proiectat pe bolta pământului natal, ca o lacrimă de dor şi ca un verdict implacabil.

 

Scrisorile prietenului Vasile reprezintă, după umila mea părere, complimentarea majoră a operei sale literare, pentru că din ele se profilează- pregnant şi revelator - singurătatea aceluia care a fost omul Posteucă: profund ancorat în metafizica credinţei şi, totuşi, mereu prezent pe baricadele actualităţii; entuziast şi tolerant în naivitatea lui de pruncie biblică, dar necruţător cu şmecherii şi vânzătorii de altare; contopit cu mucenicia Neamului şi visând restructurarea planetei în Iisus Hristos; pregătindu-se de moarte, dar, în acelaşi timp, gata da harţă cu duşmanii Crucii.

 

Ori de câte ori poşta mi-1 aducea pe masa mea de lucru (o, su­blima comuniunea epistolară!), îl citeam pe nerăsuflate şi, identi-ficându-mă cu piscurile de gând generos, cu vâlvătaia simţămintelor generatoare de orizonturi unice, mă simţeam mai cald, mai luminos, mai bun. Parcă îl aud şoptindu-mi dintre literele cu migală dactilografiate sau aşternute, tandru, pe-un petec de hârtie subţire: „Ţine-te tare şi mereu în rugăciune, în rugăciunea per­petuă. Pentru că numai în felul acesta suntem şi putem rămânea esenţiali. Realitatea e invizibilă. Vedem bine numai cu inima şi cu adâncurile din noi. Restul: gloria lumii, materia, luxurile, plăce­rile, guvernările, toate, numai vânt şi pleavă. Dumnezeu ne-a plantat aicea pentru mistere mai înalte, mult mai cutremurătoare şi transfiguratoare. E bine ca să mai fie suflete tari şi mari, care să strige adevărul în pustia acestui Vest timorai şi emasculat..." (6 Noiembrie 1971). "Neghina exilării", de care îmi pomenea cu durere în scrisorile sale înflăcărate, a zgândărit tăciuni amari într-un suflet ce nu putea, în ruptul capului, concepe promiscuitatea politică a Românilor noştri (dispersaţi, învrăjbiţi şi miopi la semnele noi ale vremii) şi, pe deasupra, tentaţia compromisurilor sau muşcătura trădării. El, care-mi scria că „a avea o credinţă, în lumea liberă, e o obligaţie umană, de aceea vreau, cu orice preţ, să fiu om" - cu câtă vigoare încondeia şi demasca exemplarele negative ale unei neomenităţi mercantile! Felicitându-mă pentru „atitudinea curată şi tare", pe care am luat-o prin editarea revistei Catacombes la Paris, al cărui admirator consecvent s-a arătat de la primul număr, Vasile Posteucă îmi atrăgea într-una atenţia: „Să refuzi din tot sufletul tău linia de blid de linte şi de mişelie dialoghistă a unor elemente decăzute ca.. (evit pomelnicul de nume). Nu mai avem mult de făcut umbră planetei. Hai să fim tari şi să-l servim pe Dumnezeu..." (19 Mai 1971).

 

Sau: „Trebuie să înţelegem toţi că biruinţa nu va veni până nu ne vom birui pe noi-înşine. Până nu vom aduce lumină în propri­ile noastre altare şi inimi, până ce viaţa nu ne va fi îndumnezeită (...) în hărmălaia de acolo (adică din Europa n.n.), cu mii de secă­turi şi de uscăţiţi, să ştii să alegi şi să le fii îndemn şi mustrare, chiar dacă numai cu tăcere şi cu atitudinea justă. Sunt o serie întreagă de oameni acolo, care se joacă şi se preacurvesc de-a cuvântul, vânturând vorbe şi vânzându-se pentru o bucată de pâine, pentru un blid de linte ori glorie..." (23 Noiembrie 1972).

 

Anticomunist incorigibil, robul lui Dumnezeu Vasile, cel născut din nou „pe nicovala suferinţelor", cel bătut „de ciocanul urii satanice" (întrucât s-a încumetat să cheme, cu inima „galacţiile mai aproape", ca să-i fie semne, ,să cânte împreună") avea intu­iţia jertfei şi credea în necesitatea morţii, chiar dacă unii confraţi îi ironizau acest spirit mioritic. Cerându-mi să ies „în marile viscole ale credinţei şi metaforei", el predica moartea anticipându-şi, oare­cum, propria sa plecare: ,£upta contra comunismului trebuie dusă cu fanatism pentru Hristos, cu pregătire de moarte. Ceea ce ni s-ar putea întâmpla pentru Hristos, e să murim. Şi asta e frumos. E o încoronare" (29 Aprilie 1971).

 

Care erau motivele acestei viziuni martirice? Iată-l spovedindu-se la 10 Iulie 1972: „Cât despre mine, eu o duc din ce în ce mai greu cu viaţa. Tot mai prigonit de către duşmani şi lovit de cozile de topor naţionale. Am ajuns să fiu reperat ca una din primele ţinte ale comuniştilor. Şi în cele din urmă mă vor ucide, aşa cum mi-au trimis mesagiu, anume că de nu mă astâmpăr, mă vor amuţi, îmi vor umple gura cu lut şi gloanţe. Nu-ţi scriu pentru că mă tem. Ci numai pentru că vreau ca tu să ştii. Cât despre moarte, îmi zic mereu: unde n-aş fi miluit de Dumnezeu să mor frumos, să fie măcar unul, în neamul meu de hoţi de cai şi de curvari, care să moară pentru faţa de cer a lui Hristos! în fond cred că jertfa este cea mai splendidă chemare a generaţiei noastre în Exil, ca şi acasă".

 

Da, fratele meu de vis, de rugăciune şi de luptă, tu, care ai drumuit cu neastâmpăr "sub sclipetul sfânt al Luceafărului" şi care te afli de mult în „cetatea sărbătorilor noastre" despre care vorbeşte Scriptura, în Ierusalimul cel ceresc după care suspinăm şi noi, râvnind, ca şi tine, baldachinul luminos al Veşniciei, vocea ta neauzită, materializată pe ultima ta felicitare de Crăciun, o aud şi acum - şi o voi auzi mereu - ca pe o flacără de cântec prin care a trecut spada de aur a morţii: „Să dovedim în generaţia noastră că-L auzim pe Dumnezeu şi că am învăţat a muri". Deoarece, subliniai tu, cu tăria iluminatului, „învierea vine din catacombele credinţei şi ale morţii bucuroase pentru Hristos şi omenia din om".

 

(«Jurnalul Literar», 1998 şi «Cuvântul Românesc», mai 1999)