COMUNISMUL ŞI DREPTURILE OMULUI

Nimeni nu ignoră astăzi importanţa care se acordă problemei inviolabilităţii drepturilor omului - inviolabilitate devenită, în mod imperativ, normativă pentru toate naţiunile, cu excepţia ţărilor cu regim comunist. Se poate vorbi, ca atare, de internaţiona­lizarea acestei probleme politice fundamentale, precum reiese dintr-o serie de tratate şi pacte internaţionale, începând cu , de­claraţia universală a Drepturilor Omului", adoptată de Aduna­rea Generală a Naţiunilor Unite, acum 50 de ani, la 10 Decembrie 1948, a cărei comemorare a fost sărbătorită la Paris cu o zgomo­toasă fervoare. Nu trebuie să omitem, bineînţeles, nici Actul final al Conferinţei despre. Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la 1 August 1975, la Helsinki, de către şefii a 35 de ţări, între care şi România lui Nicolae Ceauşescu.

 

Într-un document, primit din ţară şi pe care l-am publicat în revista Catacombes, în cursul anului 1977, un grup de credincioşi români, raporta cu amărăciune: Numeroşi sunt aceia care aştep­tau o schimbare radicală a situaţiei lor, acum când guvernul a ra­tificat şi semnat actele prin care se obligă să acorde cetăţenilor drepturi şi libertăţi cât mai mari şi mai minunate. Speranţele noas­tre, din păcate, au rămas profund dezamăgite, căci situaţia nu s-a ameliorat, ba chiar s-a agravat în ultima vreme...'''

 

Această înrăutăţire a acţiunii represive, care putea fi remarcată pretutindeni unde flutura steagul roşu al totalitarismului marxist-leninist, n-avea decât o singură explicaţie: legile, care contra­ziceau pactele internaţionale, n-au fost anulate, iar puterea comunistă - antiumană şi ateistă - continuă să ia măsuri administrative contrare spiritului şi literei acestor pacte, călcând în picioare, în chip flagrant, drepturile creştinilor la exercitarea liberă a credinţei lor. Deşi articolul 18 al "Declaraţie" sus amintite stipulează drep­tul oricărei persoane la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convin­gerile, atât public cât şi-n particular, prin învăţământ, prin cult şi prin îndeplinirea riturilor religioase; deşi părinţii, în conformitate cu punctul 3 al articolului 26, au ca prioritate dreptul să aleagă felul de educaţie pentru copiii lor, noi ştim, noi cunoaştem prea bine (deoarece am publicat la Paris, în 1979, cartea "Les enfants du Goulag^" care a fost realitatea politică în U.R.S.S.

 

Iată cum vedea respectarea drepturilor omului în universul concentraţionar de pe o parte şi alta a Uralilor, celebrul ideolog sovi­etic Leonid Iliicev, la 25 Noiembrie 1963: "Voi nu putem şi nici nu trebuie să rămânem indiferenţi la soarta copiilor, asupra cărora părinţii - credincioşi fanatici —fac uz de violenţă spirituală. Noi nu putem admite ca oameni orbi şi inculţi să-şi crească odraslele după propria lor imagine, deformându-i asţfel^". Un an mai târziu, ziarul „Pravda din Lvov" (18 August 1964), probabil tot în spi­ritul opticei comuniste referitor la „educarea copiilor", scria despre nenorocita Feodosia Kuzminicina (care, înaintea Tribunalului de onoare a părinţilor, îşi dădea sufletul să demonstreze că educaţia religioasă a fiicelor sale nu este numai o datorie, ci un drept ga­rantat de legea sovietică): "Acest drept ea nu-l are, deoarece copiii din Uniunea Sovietică sunt educaţi, de către întreaga soci­etate socialistă, în spirit comunist..."

 

Din clipa instalării noastre la Paris, ca foşti deţinuţi politici, şi până la sfârşitul lunii Decembrie 1992, respectiv timp de 21 de ani de luptă aprigă în Exilul dezmembrat şi, oarecum, insensibil la urgenţa spiritualităţii creştine, doi pârliţi de Români, care eram eu şi regretata mea soţie, n-am încetat să denunţăm, prin toate mijloacele posibile - radio, TV, cărţi, reviste, conferinţe -, perse­cuţiile religioase, fiindcă ele reprezentau dovada cea mai puternică a violării drepturilor omului. Sau, ca să fac apel la acuzaţia academicianului Andrei Saharov, „o ingerinţă intolerabilă a Sta­tului în convingerile personale ale cetăţenilor". Dar una din for­mele „cele mai barbare a acestei represiuni", sublinia el, se dove­deşte a fi, în mod neîndoielnic, persecuţia copiilor din familii creştine, a cărei culme este smulgerea lor din sânul familiei".

 

Atitudinea antireligioasă a caracterizat, şi mai caracterizează încă, toate - dar absolut toate - regimurile comuniste. Incompati­bil cu viziunea eristică, fiind clădit pe temelia urii de Dumnezeu, comunismul se dovedeşte, de asemenea, incompatibil cu adevăra­ta libertate religioasă autentică, spre care tinde orice suflet, fie el în Occidentul liber, fie aflându-se captiv în spatele cortinei de fier şi de bambus. Insă o libertate religioasă autentică, totală, ca expresie evidentă a aşa zisei „inviolabilităţi a drepturilor omului", pentru ca un creştin să-şi poată trăi credinţa şi, totodată, să poată apăra drep­turile lui Dumnezeu, ca nişte viteji ostaşi ai lui Hristos, sub cerul ateismului vindicativ.

 

Circumstanţele politice internaţionale, mai cu seamă după ade­ziunea ţărilor comuniste la Carta universală a Drepturilor Omului, n-au permis acestor călcători de drepturi şi de legi democratice să ajungă la distrugerea declarată a Bisericilor creştine, deoarece în Constituţia acestor ţări ateiste, dreptul la libertatea practicării cul­tului religios este „asigurată pe deplin". S-a ajuns, cumva, la o schimbare a strategiei comuniste faţă de religie? Nicidecum. A fost schimbată doar tactica, prin fabricarea unei ierarhii şi-a unor şefi de culte, gata să trădeze cauza lui Iisus, făcând un compromis ruşinos cu ateismul la putere, întocmai prelaţilor ortodocşi de pe plaiurile României, aserviţi 100% dictatului moscovit şi incapa­bili să contracareze propaganda comunistă.

 

Chiar dacă mai marii B.O.R. au ales calea colaborării cu mai marii P.C.R. şi-au făcut jocul politicii lor anticreştine, fără să le pese de ceea ce scrie în declaraţia universală a Drepturilor omu­lui", luând drept exemplu pe îndrumătorii lor compromişi de la Patriarhatul Moscovei; chiar dacă au uitat de respectarea drepturilor lui Dumnezeu într-o gubernie sovietică, aşa cum arăta România sub dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu; chiar dacă aceşti „lucrători înşelători" (sintagma aparţine Sfântului Pavel) nu se sfiesc să rămână mai departe în fruntea Bisericii, - noi, laicii rămaşi fideli Duhului Sfânt primit la botez, să nu neglijăm niciodată drepturile lui Dumnezeu, fără de care drepturile omului, mult trâmbiţate, nu vor fi nicidecum sau, numai, parţial realizabile.

 

Să reţinem acest adevăr infailibil, care ne vorbeşte de dreptul de a crede în Dumnezeu şi de a face voia Lui; dreptul de a-I procla­ma învăţătura împotriva oricărui obstacol şi-n perioada oricărei vicisitudini; dreptul de a ne osteni, în vederea coborârii împărăţiei lui Dumnezeu pe pământul românesc. Şi, mai presus de toate, dreptul de a-L iubi, în persoana lui Isus Hristos, şi de a-L adora, din toată inima şi din tot cugetul, conform îndemnurilor Evangheliei.

 

(«Cuvântul Românesc», februarie  1999)