JUSTIFICAREA „ANTICOMUNISMULUI" CREŞTIN

În articolul „Lupta împotriva răului" scriam, între altele, că odată ce-am învins răul „în noi înşine", adică „în adâncurile noas­tre ruşinoase", se impune neapărat lupta împotriva răului din afară, lupta înverşunată „împotriva manifestărilor sale concrete".

De data aceasta vreau să insist asupra „răului din afară", asupra primejdiei care a ameninţat şi mai ameninţă, încă, umanitatea seco­lului XX, despre care vorbea Alexabdru Soljeniţân, în săptămâ­nalul francez L' Express din 15 ianuarie 1982: răul universal pe care-l reprezintă comunismul. Şi autorul celebrului "Airchipel du Goulag" scotea în evidenţă „cele două slăbiciuni fundamentale" ale creştinilor de azi: mai întâi, „nepregătirea", care ne face inca­pabili „să ne opunem răului comunist"; şi apoi, „debilitatea noas­tră spirituală", datorită căreia „ne lăsăm înfundaţi în groapa pe care ne-a pregătit-o comunismul".

Noi, cei ce n-am încetat să luptăm în presa Exilului românesc (începând cu ziarul Catacombes, pe care-l editam împreună cu soţia mea Nicole Valery, la Paris, şi terminând cu publicaţia Cuvântul Românesc din Canada), am denunţat primejdia comunis­mului cu apetituri planetare, avertizând pe creştinii nepregătiţi şi debili, din punct de vedere spiritual, de viclenia ideologiei comu­niste. Căci eram conştienţi de impasul Occidentului pseudo-creştin, din ce în ce mai mult atras de propaganda mincinoasă a unei ideologii „ostilă în mod implacabil oricărei religii" - ca să folosim argumentele pertinente ale gânditorului ortodox Nicolae Berdiaev -, deoarece comunismul „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului." O religie fără Dumnezeu (bazată pe învăţătura „evangheliştilor" roşii Karl Marx, Lenin, Stalin, Mao Ţe-dun), care îşi dădea toate silinţele să suprime, conform strate­giei leniniste, „rădăcinile sociale ale religiei".

Deşi nenumărate personalităţi creştine consideră împotrivirea la comunism drept o acţiune politică (deci o acţiune care nu cores­punde spiritului Evangheliei lui Hristos), voi încerca să demon­strez, apelând la revelaţia Sf. Scripturi, că este cu totul normal, conform logicii biblice, ca de la anti-creştinismul marxist să se ajungă la anti-comunismul creştin.

Pentru un luptător al Crucii, pentru un ostaş al lui Isus Hristos, comunismul reprezintă chintesenţa diabolică a Răului, a Violenţei, a Urii şi-a Minciunii, fie că-şi desfăşoară dominaţia, prin lupta de clasă şi dictatura proletariatului, la Moscova sau la Pekin, la Havana sau la Hanoi, la Varşovia sau la Bucureşti. De aceea, activitatea fiecăruia din noi - în special când am trăit sub teroarea Securităţii şi-am asistat la închiderea sau distrugerea bisericilor; când am fost condamnaţi, pe nedrept, din cauza credinţei, şi trimişi în lagăre de exterminare; când am asistat la slugărnicia şi trădarea celor mai mulţi din ierarhii Bisericii noastre - trebuie să fie o activitate anti-comunistă. Insă nu o activitate în mod politic anti-comunistă, ci spiritualmente anti-comunistă. Datoria noastră, datoria creştină, este să ne comportăm ca nişte combatanţi ai Evangheliei, ca nişte războinici din armata Celui Prea înalt, care ne cheamă şi ne în­deamnă să fim împreună lucrători cu El, luptând „lupta cea bună a credinţei" contra tuturor duşmanilor Bisericii Sale. „Dumnezeul veacului acestuia" atacă pe toate câmpurile de bătaie, în toate sectoarele-cheie ale societăţii, cu toate armatele de care dispune. Şi noi, creştinii, ce facem şi cum reacţionăm? Stăm cu braţele încru­cişate, motivându-ne laşitatea inerţiei prin cuvintele ades auzite:

 

"Să luptăm împotriva păcatului, nu a comunismului... Să ne ferim de aluziile politice..." Ori nouă, ni se cere să ne „îmbrăcăm cu armele luminii" (ROMANI, 13. 12), în vederea combaterii acelo­ra care sunt „vrăjmaşii luminii", respectiv vrăjmaşii lui Dumnezeu, care este Lumină.

 

 Biblia ne descoperă în ce fel lucrează „vrăjmaşii" lui Dum­nezeu: „Au pus foc sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. (...) Au ars toate locurile sfinte din ţară" (PSALMUL 74. 7-8). N-a procedat la fel şi comunistul Nicolae Ceauşescu? Tot într-un psalm aflăm că vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt şi vrăjmaşii poporului credincios: „Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău, şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine" (PSALMUL 63. 3). Vrăjmaşii, duşmanii lui Dumnezeu s-au purtat, în toate ţările unde a fluturat steagul secerii şi al ciocanului marxist-leninist, exact cum scrie apostolul Pavel, „ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos". N-a declarat chiar Lenin: „Marxismul trebuie să fie materialist, adică inamicul religiei"?

 

Noi, creştinii, suntem anti-comunişti, fiindcă întotdeauna comu­nismul a fost şi rămâne „vrăjmaşul" implacabil al lui Dumnezeu şi-al „crucii lui Hristos". Comunismul nu acceptă şi nu va accep­ta niciodată doctrina creştină a izbăvirii în Isus Hristos, Mântui­torul, care se recomandă: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa¹' (IOAN, 14. 6), deoarece el pretinde a fi singura cale, singurul ade­văr şi singura viaţă a lumii, pentru a cărei cucerire luptă de la Revoluţia din Octombrie încoace, cu speranţa că, prin tehnica spălării de creier, minţile câştigate de nebunia materialismului „ştiinţific", vor declara: „Marx este calea vieţii mele", sau „Lenin reprezintă adevărul în care cred şi viaţa de care am nevoie!".

 

A cincia carte a Pentateuhului ne învaţă aşa: „Dacă se va ridi­ca în mijlocul tău un prooroc sau un visător (...) zicând: Haideţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi...", să n'asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise..." De ce? Din două motive decisive în viaţa noastră de credinţă: a/ „Căci a vorbit de răzvrătire împotriva Domnului, Dumnezeului vostru" şi b/ „a voit să te abată de la calea în care ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să umbli" (DEUTERONOM, 13. 1-5).

 

Nu s-au ridicat, în mijlocul nostru, în România, după invazia trupelor sovietice, „profeţii" şi „visătorii" comunismului, în ofen­sivă ideologică şi politică, silindu-ne să-L abandonăm pe Dum­nezeul cel viu şi adevărat, pentru a merge după „alţi dumnezei" -după dumnezeii marxism-leninismului - „şi să le slujim"?

 

Care trebuia să ne fie atitudinea? Să le tolerăm doctrina anti­creştină, tăcănd?Nu săvârşim un mare păcat, ştiind să facem binele combaterii marxismului, a răului izvorât din creierul duş­mănos al lui Marx şi-a urmaşilor săi, câtă vreme Ap. Iacob ne atrage atenţia: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat" (IACOV, 4. 17)? Să nu fim de acord cu îndrăzneţii luptători anti-comunişti, care apărau Adevărul lui Dumnezeu şi necesitatea unei ierarhii cinstite, devotate cauzei Domnului Iisus şi nu cola­borând cu regimul comunist impus de Moscova - şi să-i detestăm, scuzându-ne: „Noi nu ne amestecăm în treburile politice"? Să le uşurăm comuniştilor, prin reţinerea noastră anti-evanghelică, opera lor de defăimare a creştinismului şi de descreştinare a tinere­tului, să cochetăm - în virtutea pasivităţii noastre blamabile - cu ponegritorii Evangheliei, porniţi să răstoarne această Evanghelie, pentru a o înlocui cu manualele lor marxist-leniniste? Şi să nu întreprindem nimic? Să nu protestăm, să nu apărăm credinţa pe care ne-o beştelesc duşmanii credinţei, ca să nu fim învinuiţi de „activitate politică"?

 

Noi suntem, noi rămânem anti-comunişti, pentru că avem dato­ria să răsturnăm „izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu" (2 CORINTENI, 10. 5), şi să călcăm „peste şerpii şi peste scorpionii" comunismului anti-creştin, nu cu argumentul săbiei, ca Simon-Petru, în noaptea arestării lui Isus. Noi apărăm Evanghelia şi creştinismul cu „armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea" (2 CORINTENI, 6 7) Cu alte cuvinte, prin anti-comunismul dragostei şi-al spiri­tualităţii creştine, al omului născut din nou, având inima şi mintea subordonate ascultării de Hristos.

 

(«Cuvântul Românesc», septembrie 1997)