Cel mai frumos Isus
Traian Dorz
[...] Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei este ascunsă o mare taină.
Domnul Isus nu i-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa, Biserica Domnului nu şi-a avut marile ei cerneri la sfârşitul chemării ei de pe pământ, ci la început.
Tot aşa, sunt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului sunt rânduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel – atât pe ea, cât şi pe cei aleşi să lucreze în ea – încât să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire, a multora.
Încercările acestea au fost doar o şcoală în care, o dată trecută prin ea, Lucrarea să înveţe cum să îndrume mai departe pe cei care vor mai veni şi în anii viitori în şcoala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie prin experienţele căreia a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!…
Căci, după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia, ci abia începea cu ea, tot aşa, cred că istoria Oastei Domnului nu sfârşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, ci poate că abia cu ele începe.
Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele istoriei Sale, spre a-Şi alege şi spre a se putea dovedi toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.
Astfel am cunoscut:
– pe „hristosul“ cel pus în cinste – şi o mare ceată dintre noi şi L-au ales pe acesta ca stăpân al lor;
– pe „hristosul“ cel recunoscut oficial, parfumat, ceremonios – şi o altă ceată s-a desprins dintre noi, trecând de partea lui;
– pe „hristosul“ cel indiferent, străin, nepăsător – care şi acesta şi-a rupt dintre noi închinătorii săi;
– pe „hristosul“ cel elegant, bogat, satisfăcut… De acesta s-au grăbit să se alipească cei mai mulţi;
– pe „hristosul“ la care am putut privi numai de foarte departe, de foarte jos, de foarte străini…
De toţi aceşti hristoşi falşi… hristoşi lumeşti, hristoşi morţi – care n-au putut şi nu vor putea mântui niciodată de osânda şi pierzarea veşnică pe nici unii dintre „închinătorii“ lor – au fost mulţi care s-au alipit. Şi mulţi care pe aceştia i-au ales. Pentru că ei făgăduiau atât de mult pentru viaţa asta. Dar cum au venit, aşa s-au dus. Şi ei, şi închinătorii lor care s-au alipit de ei.
Aceşti hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc. Şi fac totul ca niciodată să nu aibă de-a face cu el, fiindcă ei nu pot trece prin el. Ei rămân acolo.
Dacă noi n-am fi avut parte de cuptorul de foc al încercărilor, desigur, n-am fi cunoscut niciodată, nici noi, decât pe vreunul din astfel de hristoşi mincinoşi – precum spune El, Însuşi Hristosul cel Viu şi Adevărat, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru (Matei 2. 24).
Dar dragostea şi înţelepciunea Duhului Sfânt au făcut să ajungem în cuptorul cel de foc al suferinţelor încă de la începutul Oastei, spre a învăţa să-L cunoaştem şi să-L recunoaştem pe cel mai frumos, mai real, mai adevărat, mai luminos, mai puternic, mai strălucit şi mai iubitor Isus… Pe singurul adevărat Hristos. Pe Hristosul cel Răstignit, Hristosul Oastei. Pe Acesta, de acolo şi de atunci, L-am recunoscut fericiţi că este Hristosul nostru, al Oastei Domnului, Mântuitorul nostru cel dulce. Însoţitorul tot drumului nostru. Isus cel prigonit pentru adevăr. Isus cel flămând după neprihănire. Isus cel lepădat de toate oficialităţile lumii. Isus cel închis pentru Evanghelia dragostei curate. Şi dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase. Şi urmărit pentru statornicia neformalizării şi neîmpăcării cu nimic străin de El…
Crucea şi lacrimile erau semnele din afară ale Acestui dulce Isus. Iar jertfa, curăţia şi smerenia – semnele Lui dinlăuntru.
După aceste semne Şi-a ales Domnul Oastei întotdeauna pe adevăraţii Săi ostaşi şi luptători. Şi numai acei care şi-au însuşit şi păstrat pe totdeauna aceste semne ale Sale au putut rămâne cu adevărat ai Lui şi ai ei, prin toate vitregiile vremurilor, până la sfârşit.
În cuptorul de foc am aflat adevărul că, dacă orice lucrare a noastră nu are de la o anumită cantitate de căldură în sus, nu va avea nici durată şi nici preţ.
Că orice rugăciuni ale noastre, dacă nu au o anumită măsură de Foc în ele, nu au nici Viaţă. Şi nici putere. Nici nu vor duce nimic în sus şi nici nu vor aduce nimic în jos.
Că noi înşine trebuie să avem în noi un Foc care să ardă necurmat, ca pe altar. Şi că de mărimea acestui Foc depinde nu numai curăţia întregului nostru lăuntric, ci şi armonia întregului nostru din afară.
Că garanţiile acestui Foc sunt treptele duhovniceşti pe care trebuie neapărat să le urcăm spre stările şi roadele Duhului Sfânt. Şi spre împlinirea omului nostru duhovnicesc, singurul admis în Împărăţia Duhului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, spre care năzuim şi alergăm.
Şi că numai în cuptorul acesta ne ard cu adevărat toate legăturile negre cu cele pe care le avem înapoia noastră. Şi legăturile văzute cu cele de jos… Rămânându-ne doar o singură legătură: cea strălucită, cu cele de Sus; cea fericită, cu cele veşnice.
În toate celelalte locuri din lume ne este foarte grea alegerea dintre Adevăr şi prieteni. Numai aici, în cuptor, ne este uşoară!
În toate celelalte stări din viaţă se mai poate simţi şi teama de moarte sau dorinţa după uşurătate, dar aici nu.
În toate celelalte împrejurări şi vremuri mai pot fi clipe de îndoială, de ceaţă, de rătăciri ori dezorientare, dar aici nu.
Aici totul este luminat şi luminos.
Pe orice drum al vieţii am umblat, noi am avut şi umbră. Sau umbre. Dar în drumul prin cuptor nu mai este aşa ceva. Acolo umbră nu există nicăieri. Fiindcă este numai lumină peste tot. Umbra există numai afară sau când lumina îţi este numai dintr-o parte (depinde de orientarea ta spre ea). Când mergi spre lumină, înaintea ta este luminos; umbra rămâne în urma ta, cu atât mai scurtă, cu cât te apropii mai mult de lumină. Când te întorci de la lumină, atunci îţi ai în faţă umbra… şi ea îţi creşte cu atât mai mare atunci, cu cât te depărtezi de izvorul luminii tale.
Dar în cuptor, fiind lumină pretutindeni, nu este loc pentru umbră nicăieri. Eşti ori luminos, ori nu mai eşti.
Fiind foc pretutindeni, nu este loc pentru gunoi nicăieri. Ori rezişti, ori arzi.
Fiind Hristos pretutindeni, devii ori una cu El, ori dispari.
Şi totuşi firea omenească are uneori ceva al ei cu totul ciudat şi aparte. Se poate preface atât de desăvârşit, încât s-o crezi moartă şi nimicită de tot. Şi ea totuşi să nu fie. Ci numai să pară. Sau, dacă la un moment dat a fost ca moartă într-adevăr, îndată ce s-a văzut scăpată din foc, ea şi-a „revenit“. A devenit întocmai ceea ce fusese şi mai înainte de a fi aruncată acolo. Firea pământească este ca un burete care în apă nu se topeşte şi în foc nu arde. Când este strânsă şi constrânsă, ascultă şi se preface că se „supune“ puţin. Dar îndată ce este lăsată mai slobodă, ea devine repede şi întocmai cum era înainte…
Au fost şi mai sunt într-adevăr şi astfel de „credincioşi“.
Trecerea prin cuptorul de foc n-a lăsat cu adevărat pe viaţa lor nici o urmă salvatoare. Îndărătnici fuseseră înainte, îndărătnici au rămas şi după aceea.
Fără preţ lăuntric fuseseră înainte de foc şi tot fără preţ au rămas şi după el.
Într-o clipă, în clipa de vârf a focului, a părut că şi peste faţa lor trece o zare de lumină. Că a ajuns şi sufletul lor la punctul alb al arderii şi al sudurii cu veşnicia, dar, îndată ce a trecut acest punct alb peste ei, au început să-şi recapete repede culoarea neagră. Şi felul îndărătnic pe care îl aveau înainte.
Pe deasupra (dar numai pe deasupra!), e adevărat, le-a rămas parcă ceva din urma focului… Dar atât numai cât să aibă cu ce să se laude faţă de alţii. Şi să aibă pentru ce să pretindă şi să se pretindă. [...]
Vai, cât de zadarnic au suferit aceştia, căci într-adevăr s-au dovedit că au suferit în zadar. Şi cât de fără folos au pierdut ei unul din cele mai mari haruri ale lui Dumnezeu, care le-a fost dăruit…
Traian Dorz
Istoria unei jertfe, vol. III
Prieten tinereţii mele
şi lacrimilor şi lacrimilor mele dor
şi Soţ şi Soţ singurătăţi-mi grele
Te cânt Isus, Te cânt Isus şi Te ador.
Ce n-am putut nici mamei spune
atât de-adânc, atât de-adânc, de cald şi-ades
am spus iubirii Tale bune
simţindu-mi sufletu-nţeles.
Am spus, am spus iubirii Tale bune
simţindu-mi sufletu-nţeles.
În anii de-ncercări amare
cu sufletul, cu sufletul zdrobit şi mut,
la Tine am găsit scăpare
căci numai Tu, căci numai Tu m-ai cunoscut!
Ce nimeni n-a mai fost altcine,
să-mi fie-n ceasul disperat,
ai fost,ai fost, Tu-n stare pentru mine
căci m-ai iubit, căci m-ai iubit!
Cu-adevărat, cu-adevărat.
Ai fost,Tu-n stare pentru mine
căci m-ai iubit, căci m-ai iubit,
cu-adevărat, cu-adevărat!
Ţi-aş spune nu ştiu ce cuvinte
de-adorare şi fior,
cât Te iubesc, cât Te iubesc
şi ce fierbinte, dar nu pot, nu pot cât aş fi dator!
Prieten tinereţii mele
cu dorul cât îl spun şi-l tac,
să trec prin orice chinuri grele
de Tine nu, de Tine nu mă las în veac.
Să trec prin orice chinuri grele
de Tine nu, de Tine nu mă las în veac!
În veac, în veac!
Să trec prin orice chinuri grele
de Tine nu mă las în veac!
Traian Dorz
Un cântec preadulce-nvăţat-am în lume,
îl cânt pe tot locul mereu să răsune,
cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El...
Chiar El mi-a fost Dascăl l-această cântare,
lovindu-mă cu multe necazuri amare,
m-a-nvăţat s-o cânt cu râvnă şi zel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El...
El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară,
pribeag mă trimise prin lume şi ţară,
simţindu-mă singur, să cânt singurel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El...
O, scumpii mei fraţi, gândiţi-vă bine,
că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne-nveţe să cântăm într-un fel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El...
Cu-această cântare mereu ne-ntărim,
când moartea veni-va, cu drag s-o primim,
ca pe o solie ce ne duce la El:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El...
Pr. Iosif Trifa
