Școala de conștiință Traian Dorz
Prof.Liliana Lupoaie
Prelegere la Simpozionul Traian Dorz 100 - Galați, 28 iunie 2014
Mişcarea Oastea Domnului, locusul fiinţial al lui Traian Dorz, a apărut în pământul fertil al ortodoxiei româneşti într-un context istoric plin de frământări şi zbucium.
În ziarul independent ,,Dacia” apărut în 22 noiembrie1918, Alexandru Vlahuţă în articolul “Amurg şi zori”, referindu-se la împlinirea idealului de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania, scria: ,,Acum catastrofala dramă s-a terminat… a triumfat dreptatea!
Gândul mă duce spre cel mai înalt vârf al Carpaţilor noştri, îmi fac ochii roată şi toate podoabele Ţării mele se desvelesc într-o lumină de vis, toată mândra Doinei Ţară din cătările Tisei pâna la ,,Marea cea mare” iat-o acum întreagă”.
Idealul Marii Uniri, conştiinţa unităţii Neamului Românesc se realizase. După sute de ani de lupte externe şi interne, voinţa Neamului a devenit unitară şi a dat rod.
Primul război mondial rănise profund şi sistematic trupul abia întregit al neamului românesc. Plaga cea mai de temut, concurentă oricărei conflagraţii evidente, cangrena viciului şi a păcatului decima însă fiinţa românească.
În rama acestui fundal, preotul ortodox Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului, în primul număr al foii săptămânale ,,Lumina Satelor” din 2 ianuarie 1922 scrie un articol-preambul la Lucrarea Oastei Domnului. Se numea ,,De ce nu este aşa cum o credeam şi o aşteptam” şi face referire la decăderea continuă şi fără soluţie a societăţii româneşti la patru ani dupa ieşirea din primul război mondial.
Preotul Iosif Trifa oferea soluţia biblică a ieşirii din întunericul social şi moral, şi face o chemare la lepădarea de păcatele cronice atunci şi azi, alcoolul, sudalma şi de toate păcatele.
În acest fel, prin chemarea şi urmarea preotului ortodox Iosif Trifa a apărut Mişcarea Oastea Domnului, care a deschis o “şcoală nouă” în poporul nostru.
La această “Şcoală a Duhului Sfânt” părintele Iosif Trifa vedea alcătuindu-se şi statornicindu-se conştiinţa creştină, cea duhovnicească şi unitară a poporului şi a Bisericii noastre.
”De la Dumnezeu era şcoala aceasta. De aceea a început să nască oameni noi, făpturi noi.”
Omul născut din nou la Şcoala Duhului Sfânt află un îndemn fiinţial, care îl re-alcătuieşte: ,,Nu te teme!” Acest îndemn este un dar scump pe care Domnul prin Sfânta Scriptură îl face tuturor aleşilor Lui, tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
Taina îndrăznelii creştinului format la această Şcoală este ,,Nu te teme!” Măsura credinţei autentice stă în câte grade de ”nu mă tem“ am în termometrul curajului.
Efectul acestei încredinţări este curajul evanghelic, primit de ucenici la Cincizecimea Pogorârii Duhului Sfânt peste ei, de a-L vesti pe Iisus Hristos Cel Răstignit şi de a suferi totul pentru El şi pentru mântuirea sufletelor.
Traian Dorz a fost ucenicul şi continuatorul preotului Iosif Trifa la această Şcoală a Duhului Sfânt. Aici a deprins curajul mărturisirii Adevărului şi al jertfei depline pentru Iisus cel răstignit.
Continuând misiunea părintelui Trifa va institui o “Şcoală a conştiinţei creştine” pe care tortura timpului concentraţionar nu a putut-o nimici.
Intenţionăm un studiu descriptiv asupra realităţii acestei Şcoli, asupra principiilor şi efectelor ei în Biserica şi societatea românească de ieri şi de astăzi.
Mişcarea Oastea Domnului este încă de la apariţia ei un fenomen social imposibil de ignorat. Această frăţietate unii o cunosc şi o trăiesc, alţii ştiu despre ea din auzite… deseori privind-o prin lentilele prejudecăţilor abil făurite de adepţii unei epoci de tristă amintire.
Tertulian, marele scriitor bisericesc ne avertiza încă din secolul al II lea, în Apologetica sa spunându-ne: ,,Adevărul cere un singur lucru înainte de a fi osândit: să fie cercetat!” Corespondent destinului Celui ce a pregătit-o din veşnicie, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, destinul Oastei Domnului, de la începutul ei până azi, a fost mai întâi osândit, apoi doar de către unii, puţini, cercetat.
Lucian Blaga spunea că istoria se scrie raportată la glasurile celor care o dictează. Cercetarea, reclamă atenţie, rigoare, responsabilitate şi curaj. Altfel ceea ce s-a dictat în spaţiul public despre Oastea Domnului este departe de adevăr. Informaţiile livrate sunt ca şi scrisul la comandă din ,,obsedantul deceniu”.
Toată literatura Oastei Domnului se constituie însă într-un veritabil recurs la Adevăr. Volumele ,,Istoria unei Jertfe”şi ,,Hristos mărturia mea” semnate de Traian Dorz constituie documente esenţiale pentru memoria creştină românească. Fiecare ucenic la “Şcoala de conştiinţă Traian Dorz”, este imperios necesar să cunoască aceste adevăruri istorice şi de conştiinţă.
Transmiterea acestei memorii colective nu este un act facultativ, ci actul prin care o comunitate, o frăţietate, îşi realizează şi îşi consacră identitatea în comuniune şi continuitate cu înaintaşii săi.
Aceste scrieri cu valoare istorică ne ajută să coborâm, cu un efort catabasic al conştiinţei, într-un timp al infernului, al unei Românii postbelice văzută ca o ,,istorie pe roată”.
Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru mulţi intelectuali, oameni de cultură şi oameni ai credinţei, o lume nouă. O lume care nu era dispusă să îi accepte decât în măsura în care ei înşişi ar fi fost dispuşi să facă o serie de compromisuri.
E adevărat că unii dintre aceştia, chiar mulţi, s-au ,,convertit” la noua învăţătură, la noua chemare, şi s-au bucurat astfel în anii care au urmat de privilegii şi favoruri din partea regimului comunist ateu.
Atitudinea de acceptare a compromisului şi de asociere cu un regim străin, criminal şi ateu, îi subscrie pe aceştia la ,,religia ne-fiinţei” - celebra formulă a lui Julien Benda.
Noul concept ,,cultura pentru mase”- proletcultura, de fapt era o forţare şi o schingiuire a sincerităţii şi a inefabilului, o posibilă reînregimentare a ideilor ,într-un cuvânt ,un grav atentat la libertatea creatoare.
Ion Caraion preciza atunci în ,, Ziarul de dimineaţă’’: ,,Criza culturii e criza libertăţii individuale, a libertăţii de a fi poet, a libertăţii criticului de a fi critic, a libertăţii ziaristului de a vorbi, a libertăţii profesorilor de a-şi vedea de şcoală, a libertăţii elevilor şi studenţilor de de a-şi vedea de carte, a libertăţii de a lupta împotriva imposturii, a libertăţii de a nu mai vedea elemente incapabile stabilite în posturi ce depăşesc facultăţile lor”.
Demara astfel procesul de falsificare a trecutului ca valoare morală şi mult mai grav, cel de alterare a memoriei generaţiilor viitoare. Se instaura un climat al tensiunii şi al terorii, cultura română intra într-un nou ev mediu.
În “Jurnalul Fericirii” Nicolae Steinhardt configura o formă de salvare: ”Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neaparat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricarui tip de produs al totalitarismului - exista soluţia mistică a credinţei.”
Constantin Noica spunea că indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui, cu o singură condiţie: să descoperi cultura. El propunea perspectiva culturală ca pe un fel de drog al evadării din teroarea Istoriei.
Păltinişul era un fel de cetate ideală, aproape utopică, o şcoală de selecţie a aspiranţilor strict în funcţie de acumulările culturale şi stăpânirea limbilor clasice, ei fiind supuşi ulterior la o dietă mentală selectivă, un fel de ,,jardin clos” în care spiritul să se salveze prin cultură şi filosofie.
Cu toate acestea Noica n-a reuşit totuşi o şcoală de selecţie.
Un scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii, iar unui cumplit univers al dictaturii strivitoare te poţi opune doar prin credinţă şi curaj, iar acestea sunt atribute esenţiale ale conştiinţei creştine.
Traian Dorz primeşte din partea lui Dumnezeu misiunea de a zidi pentru neamul românesc şi nu numai, o Şcoală de conştiinţă creştină prin Mişcarea Oastea Domnului.
Preluase această solie sfântă de la înaintaşul său, preotul Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului.
Paralel cu entuziasmul lui Alexandru Vlahuţă, care vedea România reîntregită în hotarele de la Nistru până la Marea cea Mare, părintele Iosif Trifa, omul lui Dumnezeu, vedea altceva:,,Noi luptăm pentru Ţărişoara noastră cea dulce şi scumpă. Opt sute de mii de români s-au jertfit pentru cucerirea acestei Ţări. Dar vai, avem acum de furcă cu un duşman intern. Ne cuceresc răutăţile şi păcatele, ne biruie stări urâte şi păcătoase care trebuie odată să înceteze. Noi vrem să cucerim a doua oară Ţara aceasta pentru Evanghelia lui Hristos. Când de la Nistru până la Tisa tot românul se va hotărâ împotriva păcatelor, când din Maramureş până la Dunăre şi Marea Neagră tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos, atunci şi numai atunci am asigurat pe veci viitorul acestei Ţări şi al acestui Neam!”
Personalitatea complexă a lui Traian Dorz este o sumă de virtuţi harice ce nu pot încăpea în nicio ramă, doar în aureolă! Dumnezeu i le-a multiplicat continuu, pregătindu-l pentru misiunea cu care s-a identificat.
Când Sfântul Serafim din Sarov a fost întrebat ce lipseşte creştinilor din vremea lui pentru a atinge roadele sfinţeniei, el a răspuns: o singură condiţie: hotărârea!
Încă de tânăr Traian Dorz şi-a predat viaţa Mântuitorului său Iisus şi s-a hotărât să-L asculte şi să-I slujească printr-un legământ cutremurător.
A înţeles încă de la început, o evidenţă necunoscută multora şi astăzi, că poporul nostru de la Brâncoveanu încoace supravieţuieşte prin ceea ce s-ar putea numi ,,o religie a intervalului”, o modalitate confortabilă de a trăi “laolaltă cu lumea şi cu Dumnezeu”, dar stânjenitoare şi insuficientă pentru cel cu sete după Absolut şi Neprihănire.
Semnul hotărârii, pasul iniţial determinant specific Oastei Domnului, este legământul, promisiunea de credinţă făcută lui Dumnezeu. Este instituirea unei relaţii personale prin credinţă cu Iisus Mântuitorul lumii, Cel care devine prin legământ Domnul inimii noastre. Suntem astfel prin credinţă, prin predarea inimii noastre, locuiţi de Duhul Sfânt, purtăm în noi lumina prezenţei Sale, şi nu mai trebuie să o căutăm cu disperare în afara noastră.
Traian Dorz a fost un avva al luminii şi al bucuriei venite din pacea lui Hristos, din tihna unui suflet mărturisitor. Aşezaţi lângă el, ieri ca şi astăzi, această lumină şi bucurie ni se comunică, ni se împărtăşeşte prin creaţia şi mărturia sa perenă.
Se spune ca Ortodoxia este o religie a bucuriei, căci e o religie a luminii interioare. Şoapta Duhului, călăuzirea şi mijlocirea Sa, este limbajul sufletelor îmbrăţişate în comuniune cu Hristos.
Pedagogia acestui om al lui Dumnezeu, Traian Dorz, pare transmisă prin şoapta dulce a inimii sale, ca şi adevăratele renaşteri, ea mărturisind o continuă întoarcere la izvoarele vieţii.
La Izvorul de apă vie al Scripturii la care se capătă adevărata învăţătură, adevărata cultură.
Cultura fiind o ipostază a cultului, sufletul culturii este cultura sufletului, a duhului.
Traian Dorz aparţine familiei misticilor. El se ,,atinge de cele sfinte cu conştiinţa înălbită prin curăţie,,
Misticii sunt oamenii lumini divine ,,ei au interiorizat Soarele şi sunt înconjuraţi, trăiesc în Lumină.” Temniţa, constanta catabasică a destinului poetului Traian Dorz, este locul în care ,,de-atâta lumină pare beznă”.
Întunericul supraluminos nu e un concept teoretic împrumutat, este ambientul coborârii. ,,A urma pe Hristos înseamnă a coborî după El în adâncul lumii noastre.’’- spunea Paul Evdokimov. ,,Numai Iubirea poate sparge dinăuntru lumea infernală, dar pentru asta trebuie, urmând pe Hristos, să coborâm până în infern.’’continua Evdokimov.
Acesta este modelul hristic, trăirea ispăşitoare, specifică ortodoxiei. Această viziune perihoretică, alimentează splendoarea şi drama modelului de viaţă dorzian.
Definit prin jertfă, acest destin reclamă în ucenicii săi aceeaşi pogorâre în propria pocăinţă până la ,,ţine mintea ta în iad şi nu desnădăjdui’’.
Mentorul din Livada luminoasă a Beiuşului ne descoperă înţelegerea că în actualitatea imediată şi frustă, omul este ca în expresia ebraică ,,ha’adhan’’- doar o suflare.
Abia cuprinşi în realitatea ispăşitoare a pocăinţei prin care coborâm în adâncul recunoaşterii şi mărturisirii păcatului din noi, trăim urcuşul eliberării şi al slobozeniei prin Jertfa de la Golgota.
Smerenia, spunea părintele Stăniloae, face fiinţa noastră transparentă, deschisă luminii, pentru Dumnezeu.
(Filocalia XI).
Făptura umană, sufletul şi duhul omului, se transparentizează, se transfigurează prin pocăinţă, prin lucrarea lui Dumnezeu în noi.
Traian Dorz s-a proşternut în smerenie, cu pocăinţă, la picioarele Scumpului său Mântuitor Iisus, iar ucenicii adevăraţi al lui Traian Dorz îl urmează pe aceeaşi cale a smereniei.
Toată trecerea prin iadul subteranei dar şi prin cel de deasupra ei, constituie obiect de studiu despre funcţia epistemologică a suferinţei la Şcoala de Conştiinţă “Traian Dorz”.
Spaţiul oricărei coerciţii exterioare sau interioare este locul în care se supravieţuieşte subzistând.
Închisoarea, acest spaţiu eshatologic a constituit pentru Traian Dorz, timp de aproape şaptesprezece ani, prilejul trăirii unei căi, a unei “metodologii a devenirii”, a arderii consfinţitoare pe rugul aprins al jertfei, în flacăra lămuritoare pâna la alb, un test de superioară asceză în unire cu Hristos.
,,Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine’’ spune Sfântul Apostol Pavel în Galateni 2,20 şi,,port semnele Domnului Iisus pe trupul meu. “în Galateni 6,17.
De la Iisus - Învăţătorul său, Traian Dorz ştia că nu există clase sociale, spaţializări identificatoare în lucrarea mântuirii prin harul lui Dumnezeu. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aiba viaţa veşnică.” – Ioan 3,16.
Tuturor celor ce îl cautau şi veneau la el sau la care mergea el, Traian Dorz le mărturisea ca printr-o perfuzie vivifiantă, Cuvântul Domnului din partea lui Dumnezeu, le dădea Pâinea Vieţii, hrana din care se bucura el însuşi. Îi iubea pe toţi în Domnul Hristos, ca pe iubiţii sufletului său până la jertfă, simţind şi preţuind în ei acel ,,sensus christianus’’al primilor creştini.
De multe ori “Şcoala” lui Traian Dorz avea toate datele unei peripatetizări cu iz paterical. Era prezent şi gata să se ofere, oricui şi oriunde era nevoie.
Cei care l-au cunoscut personal au avut un har deosebit din partea lui Dumnezeu. Nu este la îndemâna timpului de azi, cu atât mai puţin a celui obturant de atunci, să întâlneşti un mărturisitor al credinţei, un urmaş al Mântuitorului, cu o aşa putere să-ţi schimbe claviatura obişnuită a vieţii şi să te aducă pe îngusta cale a mântuirii şi slujirii lui Dumnezeu.
Traian Dorz prin Domnul Hristos - mărturia sa, umbla smerit şi tainic la adânci resorturi ale sufletului fiinţei umane. Sigur, trebuia şi trebuie să fii pregătit pentru această întâlnire, s-o fi dorit, s-o fi aşteptat de mult, să fi tânjit dupa ea, căci întâlnirea cu el era mai mult, era întâlnirea cu Cel ce era în el, pe care îl mărturisea el. Înaintea aşteptărilor tale, ieşea Cineva, Iisus Veşnicul Călător care la rându-I aştepta …şi aşteaptă şi astăzi pe toţi cei flămânzi şi însetaţi.
Cele două inimi, cele două văpăi se contopeau şi se contopesc într-o tainică aflare împlinitoare.
Traian Dorz avea autoritate de apostol dată de Duhul lui Dumnezeu, autoritate de mentor de factură sapienţială, investit cu harul de a-ţi mărturisi Nemurirea. Lucrarea aceasta poate s-o facă doar un om născut din nou din Hristos, un apostol al harului, un trimis al lui Dumnezeu.
Şcoala de conştiinţă Traian Dorz este atemporală prin faptul ca nu s-a contaminat de un timp al istoriei, ea este actuală în Neamul şi în Biserica noastră.
Este acreditată prin raportarea la Adevărul Evangheliei, în sensul că încă îi face pe oameni fericiţii de pe Muntele Fericirilor. Nu o fericire a orizontalei unui confort linear şi căldicel specific compromisului, ci aceea a verticalităţii credinţei şi a curajului de la Şcoala Cincizecimii Duhului Sfânt.
La 100 de ani de la plecarea de aici, spre Ierusalimul ceresc pe care îl vedea şi ni-l arăta şi nouă, Traian Dorz ne priveşte plin de iubire, cu ochii săi de culoarea seninului de Voroneţ.
N-a putut fi învins, nici ucis.
Mişcarea Oastea Domnului a fost şi este sinonimă cu trăirea ortodoxiei, nu ricoşează şi nu distonează de nicăieri şi în nici un fel.
Şcoala de conştiinţă Traian Dorz, fixează apartenenţa şi identitatea creştinului ortodox autentic pentru că îl conduce prin Hristos-Cuvântul spre Hristos-Liturgic.
Una fără cealaltă din aceste două dimensiuni esenţiale, anulează si relativizează conştiinţa eclezială, atât de rănită astăzi.
Şcoala de conştiinţă Traian Dorz, Şcoala Duhului Sfânt, este soluţia crizei morale a tututor timpurilor !
Prof.Liliana Lupoaie