Pildă sfântă,vie … nu locul sterpei închinări
”Şi dacă unul a căzut, mormântul lui să fie nu locul sterpei închinări, ci pildă sfântă, vie …”
Este trist să vedem la 90 de ani de Oaste, oameni cu Biblia în mână și cu idolatria în inimă. Citesc una din Sfintele Scripturi, din cărţile fraţilor, din pilda pe care ei ne-au dat-o prin viaţa şi mărturia lor, și alta fac; fac exact lucrurile împotriva cărora fraţii noştri au predicat, scris şi luptat.
Părintele Iosif scria despre cărţile sale să fie aruncate şi arse dacă ele ar lua locul Bibliei, ori sunt astăzi mulţi ce-şi zic ostaşi ce nu mai mărturisesc curat Evanghelia, Cuvântul Scripturilor, ci vestesc “noua tradiţie ostăşească”, povestesc, viaţa şi cărţile înaintaşilor, “dreptarul învăţăturii sănătoase”, iar Evanghelia care este porunca şi puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui crede, a fost uitată, abandonată.
Mormintele Părintelui Iosif Trifa, al fratelui Traian Dorz, al fratelui Ioan Marini, au devenit pentru unii locuri ale unei “sterpe închinări” cum o numeşte fratele Ioan Marini, iar o stearpă închinare este o închinare care nu este în Duh şi Adevăr, o închinare care nu este spre slava lui Dumnezeu şi nu este plăcută înaintea lui Dumnezeu.
Oastea Domnului este un foc al Duhului lui Dumnezeu, o mișcare de trezire evanghelică şi nu o lucrare de înlocuire a unor tradiţii şi forme religioase nebiblice, cu “o nouă tradiţie ostăşească” , “o adormire ce macină credinţa în plâns şi nelucrare”, ci Oastea Domnului trebuie să rămână aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, şi prin pocăinţă.
După cum v-am rugat, la plecarea mea, - ne-ar spune astăzi părintele Iosif, fratele Traian, sau fratele Marini, - să rămâneţi fideli prin credinţă în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, la picioarele Lui în Adevărul Scripturilor, în Lucrarea Oastei Domnului, ca să porunciţi unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de fraţi, părinţi, sfinţi, sau neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă; căci noi “nu suntem nici ai lui Pavel, nici ai lui Apollo”, ci suntem ai Singurului Mântuitor şi Domn, Isus Hristos Cuvântul lui Dumnezeu prin care au fost făcute toate lucrurile.
Ţinta poruncii lui Dumnezeu, a Evangheliei, este Hristos Dragostea, care vine prin rodirea Duhului Sfânt, prin naşterea din nou într-o inimă curată, pocăită, sfinţită prin sângele lui Isus, dintr-un cuget bun, dintr-o credinţă neprefăcută în mîntuirea prin Jertfa de la Golgota.
Unii, chiar dintre fraţii noştri care-şi spun ostaşi ai Domnului, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării, propovăduiesc lucrările şi tradiţiile oamenilor, fie ele şi mai noi, “ostăşeşti”, şi nu Cuvântul lui Dumnezeu, vorbesc despre dragoste dar seamănă cu viclenie despărţirea şi ura între fraţi, adunări, culte sau neamuri, dându-se de altfel apărători ai dreptei credinţe.
Ei vor să fie învăţători ai Legii lui Dumnezeu, dar propovăduiesc ura şi separatismul, izolarea sectară în tradiţii şi partide de cult, nu slobozenia, pacea, unitatea, dragostea şi părtăşia cu toţi cei ce s-au pocăit după îndemnul Evangheliei şi-L au în inimă ca Mântuitor şi Domn pe Fiul lui Dumnezeu, bucuria părtăşiei prin Duhul Sfânt cu tot Trupul lui Hristos, cu Biserica cea vie, cu toţi fii lui Dumnezeu.
“După cum te-am rugat, la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum. Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc.“
1 Timotei 1:3-7
Fratele Ioan Marini ne-a poruncit şi ne-a lăsat scris ca mormântul lui să nu devină un “loc al sterpei închinări” în poezia: “Scrisoare de pe front”, unde ne-a îndemnat să punem mâna pe steagul Cuvântului lui Dumnezeu, şi pe sabia Duhului Sfânt, căci este timpul lucrului cu spor în Oastea Domnului, şi a jertfirii până la sânge pentru înaintarea Evangheliei, şi pentru ca “o nouă Oaste” să învie!
Scrisoare de pe front
Ioan Marini
Şi dragă frate, dac-o fi să nu mai pot a-ţi scrie,
şi de-oi cădea în lupta grea pe câmp de bătălie,
să nu stai zile, săptămâni, plângând de întristare;
nu-ţi măcina credinţa ta în plâns şi nelucrare.
Ci pune mâna ta pe Steag şi sabia ţi-o-ncinge,
e timpul lucrului cu spor şi-al jertfei pân-la sânge…
Şi dacă unul a căzut, mormântul lui să fie
nu locul sterpei închinări, ci pildă sfântă, vie…
Aşa, iubitul meu, precum, îţi spun în astă carte,
nimic nu te oprească-n drum, de-a merge mai departe.
Din jertfa celor ce-au căzut, o nouă Oaste-nvie,
şi-n cei puţini puteri vor fi în şapte ca-ntr-o mie.
Ca testament eu nu vă las decât un singur Nume:
Isus Hristos cel răstignit, ce L-am vestit prin lume.
Cuvântul Său curat şi sfânt să-L ţineţi cu-nfocare
mai înălţat, mărturisind a Sa răscumpărare!