Un poet creştin – Traian DORZ

Întuneric şi Lumină

Lucia Hossu Longin

Stalin a declarat război Bisericii. Pentru comunism, religia a reprezentat un pericol, de aceea, reacţia liderilor comunişti a fost extrem de brutală.În Rusia sovietică s-au dărâmat altare. În Europa de Est ocupată de comunişti, Biserica a fost obiectul persecuţiei şi al atacurilor puterii încă de la instalarea Armatei Roşii în teritoriile ocupate.

Deşi noua Constituţie a României din aprilie 1948 garanta libertatea de conştiinţă, noile legi şi decrete care o însoţeau instalează teroarea şi interdicţile de credinţă. Marii ierarhi ai Bisericii, marii îndrumători de suflete erau în închisori. Să nu uităm că în această parte a Europei, creştinismul a jucat un rol important în edificarea statului naţional unitar, în renaşterea societăţii. De aceea, Biserica se bucura de un imens prestigiu popular în România. Guvernul o resimţea ca principala instituţie opozantă la comunism.

Spui creştin – spui adversar al ateismului marxist. Persecutate au fost toate confesiunile. În 1 octombrie 1948, la Alba Iulia, Iustinian Marina desăvârşea trecerea forţată a Bisericii Greco-Catolice la Biserica ortodoxă. Unificarea într-o singură turmă şi ruperea relaţiilor cu Roma. Episcopii uniţi s-au opus cu eroism aşa-zisei întoarceri a Bisericii Unite la Biserica-mamă; au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoare, fără proces, ca delicvenţi de drept comun.

Exista în România, ca niciunde după Cortina de Fier, o Mişcare misionară unică, un adevărat giuvaier al „Bisericii tăcerii“: Oastea Domnului, născută în sânul marii Biserici ortodoxe şi care suporta, la rându-i, persecuţiile, fiind declarată ilegală.

“Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună/ Căci cununa fără luptă este doar minciună / Şi cununa fără luptă grabnic veştejeşte, Numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.”

Fragment din emisiunea postului de radio Transmondial Radio Lisabona: Lumea creştină

“S-a stins din viaţă, într-un spital din Beiuş,Traian Dorz, vechiul colaborator al preotului Iosif Trifa, fondator al Oastei Domnului. Traian Dorz s-a născut la 25 decembrie 1914, în comuna Mizieş, Livada Beiuşului din judeţul Bihor, ca singurul copil al ţăranilor Constantin şi Maria Dorz. În anul 1920, primeşte ca premiu din partea preotului care-i predase religia la şcoala primară din comuna Mizieş cartea Corabia lui Noe , scrisă de părintele Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului. Impresionat de mesajul religios al cărţii, Traian Dorz se înrolează în mişcarea Oastea Domnului, devenind, din 1934, un colaborator apropiat al părintelui Iosif Trifa şi poet creştin de profundă vibraţie spirituală.

După moartea întemeietorului Oastei Domnului, în februarie 1938, Traian Dorz continuă lupta acestuia, împreună cu învăţătorul ostaş Ioan Marini.

Activitatea religioasă a lui Traian Dorz nu a fost pe placul autorităţilor. Începând din decembrie 1947, când a fost ridicat pentru prima dată de Securitate, Traian Dorz a avut parte, timp de şaptesprezece ani, de anchete, bătăi, arestări şi confiscări ale averii. “

Ioan Panican: Opera lui Traian Dorz este o operă de inspiraţie divină, de obârşie divină. N-a fost, aşa cum înţeleg oamenii, un om învăţat sau un cărturar – spun , iarăşi, în sensul omenesc al cuvântului – , ci a fost mult mai mult şi mult mai bun decât atât. Şi poeziile, şi scrierile dumnealui, lucrări de însemnătate excepţională, sunt de inspiraţie divină.

Mii şi mii de creştini, de-a lungul veacurilor şi din generaţia noastră şi, de aici mai departe, până la sfârşitul veacurilor, s-au hrănit şi se hrănesc din scrierile de acest fel şi din poeziile acestea pline de frumuseţe şi, spun iarăşi, de însemnătate excepţională.

Oamenii ca Traian Dorz sunt oameni care nu mor niciodată, sunt oameni care trăiesc veşnic.

În Biserica primară, veacul dintâi al Bisericii creştine din Ierusalim, ucenicii din vremea de atunci erau adeseori duşi înaintea autorităţilor religioase şi politice, care le cereau, sub ameninţare, să mintă. Şi era o ameninţare foarte serioasă. Să nu-i mai înveţe pe oameni Numele Aceluia. Noi ştim că e Numele mai presus de orice nume şi singurul Nume dat omului sub soare ca să se mântuiască : Numele Isus Hristos.

Şi apostolii răspundeau cu o mare îndrăzneală, aşa cum au răspuns sfinţii şi în vremea terorii comuniste aici, în România, şi pretutindeni în lume : trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Şi mai-marii de la Ierusalim erau foarte miraţi şi se întrebau între ei: de unde au oamenii aceştia această îndrăzneală, pentru că nu sunt, dintre noi, cărturari, nu sunt oameni învăţaţi, nu sunt oameni cu şcoală.

Şi Biblia reţine un cuvânt de frumuseţe copleşitoare, care vine din Adevăr pe care ei, mai-marii, l-au rostit despre ucenicii din veacul de atunci, un cuvânt care este cu valoare generală pentru toţi sfinţii de-a lungul miilor de ani în Biserica lui Hristos. Şi au priceput că fuseseră cu Isus.

Bărbatul acesta minunat, mărturisitor al credinţei, este Traian Dorz. A umblat zeci de ani pe pământul acesta, prin credinţă, împreună cu Cel pe care L-a iubit şi L-a slujit cu aleasă scumpătate, Domnul şi Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos.

„Cred că de-aceea m-am născut şi am venit pe lume / să spun două cuvinte doar : IUBIREA şi-al TĂU NUME! / Toţi spinii care m-au ascuns se vor usca odată / şi umbra ce m-a odihnit va trece-ndepărtată. / Şi căile pe care-am mers odată vor fi-uitate / Şi semnele ce le-am lăsat vor fi pierdute toare.”

Ionatan Ille: Primise chiar o carte premiu din partea părintelui Iosif Trifa, Corabia lui Noe, pentru că mai trimisese, prin corespondenţă, la părintele Iosif Trifa, poezii. Avea darul poeziei. Era înzestrat de Dumnezeu, iar părintele l-a descoperit şi l-a chemat alături de el în anul 1935, pe când fratele Traian avea 20 de ani. Lucra atunci la redacţia Isus Biruitorul. L-a chemat împreună cu fratele învăţător Ioan Marini.I-a descoperit şi i-a îndemnat să scrie pentru popor. Chiar părintele Trifa, Traian Dorz fiind un simplu ţăran, a văzut în el un potenţial colaborator şi continuator. O astfel de relaţie s-a legat între Iosif Trifa şi tânărul Dorz, care avea darul poeziei. Şi pentru că nu a fost nepăsător faţă de acest dar, prin muncă şi prin har a devenit, am putea spune, poetul creştinătăţii româneşti.

Dosar individual de urmărire informativă Traian Dorz

Cele nouă dosare de urmărire informativă luate în arhiva CNSAS, însumează circa trei mii de file. Traian Dorz a primit numele de cod “Alecu”, dar acţiunea informativă s-a mai chemat “Sfântul”, “ Grădinarul” sau “Canal 82”.

Prima arestare a lui Dorz – la 30 decembrie 1947. Trimis la Penitenciarul Oradea şi la Penitenciarul Gherla. Din fişele personale aflate în dosare, rezultă că este căsătorit, are trei copii, stare materială 5,90 hectare de pământ – pământ care, aparţine părinţilor. Nu e încadrat politic.

Fragment din Declaratie Traian Dorz

Caracterizare Traian Dorz în dosarele Securităţii: Ţăran inteligent, are o capacitate superioară, fanatic religios, are influenţă în sânul populaţiei, este viclean şi face muncă subversivă.

Proba acuzatoare la dosar: tipărirea broşurii “Cu Dumnezeu înainte” în limba română şi în limba rusă, distribuită în Beiuş, la soldaţii români şi la cei sovietici. Broşură cu care, se spune, făcea propagandă împotriva comunismului şi regimului democrat. Numitul Dorz se deplasează mereu, chiar în alte judeţe, şi duce propaganda religioasă, având priză mare în mase. Zeci de fişe, o muncă sisifică a Securităţii pentru a înfiera credinţa.

Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului Oradea în întocmeşte un dosar pentru a fi încadrat în ordinul 100 emis de Ministerul Afacerilor Interne în aprilie 1950, prin care se stabileau categoriile de persoane care pot fi internate în lagăre de muncă. Şi anume: cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cei care întreţineau legături cu ambasadele, cei care aduceau injurii pardidului comunist. Ordinul era ţinut secret, pentru că încălca Constituţia din 1948, care prevedea libertatea cuvântului, libertatea de asociere, inviolabilitatea persoanelor.

De fapt, singura acuzaţie ce i se putea aduce lui Traian Dorz este că a încercat să menţină spiritul religios în rândurile poporului român.

Un interogatoriu luat la Deva, începe la ora 8 şi se termină la 22.30. Este întrebat mereu: “ Spune, ce ai facut de la etatea de şapte ani?”

În anul 1959, loturi masive de fraţi ai Oastei Domnului sunt arestate şi aduse, la Cluj, din Timişoara, Craiova, Piteşti, Galaţi, Suceava, Bacău, Sibiu şi Hunedoara.

Traian Dorz îşi va aminti: “Aici am trăit, la Securitatea din Cluj, clipă de clipă şi pas de pas, cumplitul calvar al celor mai lungi şi mai grele anchete de până atunci.” Fiindcă, dacă, până atunci, de cate ori fusese luat şi dus răspundea doar pentru sine, acum trebuia să răspundă pentru mulţi alţii.

Valer Irinca - condamnat în lotul “Traian Dorz” - “Pe 12 iunie, era ziua Înălţării Domnului. Am fost transportat la Cluj, la Securitate. Acolo, a fost o perioadă de trei luni de cercetare. O lună de zile, am stat la Penitenciarul din Cluj şi am fost pus într-o celulă cu poetul Vasile Voiculescu, amândoi în celulă. Dânsul a fost, pentru mine, o mare binecuvântare, cât şi eu pentru el. El s-a lipit tare mult de Domnul. M-a învăţat alfabetul Morse şi cand am ajuns la Gherla, l-am folosit. Şi încă un moment de la Penitenciar din Cluj : ne scotea la aer, dar în fiecare zi eram frustraţi, geamurile duble erau închise ermetic şi respiram, pe la uşă, aerul puţin care venea. Într-o zi când m-a scos la aer, era o boxă în curte unde se plimbau în continuu câte zece-doisprezece. Noi am fost numai doi. Când m-a scos pe uşă să intrăm, a trecut fratele Richard Wurmbrand. Eu, când l-am văzut, am zis: “Frate Wurmbrand!”. El s-a uitat. Sus, era un podium, unde gardianul se învârtea ca să ne păzească. Adormise, dormea cu mâna pe balustradă. Şi i-am zis: “Doarme.” Zice: ”Ascultă aici: dacă-l întalneşti pe Dorz să-I spui că n-am declarat nimic, nimic din câte m-au forţat să declar ceva din legăturile noastre, pe care le-am avut aici, de când ne-am cunoscut. N-am declarat absolut nimic, să-i spui.”

Ne-am despărţit. Am ajuns la Gherla şi toţi fraţii noştrii, lotul nostru de două zeci şi doi, erau acolo, la penitenciar. Noi, spre deosebire de toată puşcăria am avut o “costumaţie” deosebită: pantaloni scurţi, de doc, şi bluze de doc cu mânecă scurtă. În celula 13, acolo fiecare pas a fost – cum să vă spun – un miment. Eu nu spun cât de răi au fost comuniştii, ci cât de bun a fost Dumnezeu cu noi, cum ne-a însoţit, cum ne-a apărat, cum ne-a binecuvântat, cu toate momentele grele prin care a trebuit să trecem , pe care ei ni le-au creat. Şi vorbeam “la telefon”, telefonul era alfabetul Morse la calorifer. Ştiam tot ce se petrece în tot celularul, cine venea, cine pleca, ce e pe-afară, care e situaţia, ne-a prins o dată şi atunci am schimbat tactica. Vorbeam la perete, peretele era cam de un metru grosime, şi ascultam cu cana lipită de ureche. Aveam căni de aluminiu, puneam gura cănii pe perete şi vorbeam. Ca şi cum vorbeam aici, aşa se auzea de bine. Într-o zi, ne-au mutat, mereu era fluctuaţie, prin toate celulele, veneau unii, plecau alţii, ca să nu ne cunoaştem prea bine, să nu se formeze, cum spuneau ei, “celule de idei, de păreri”, pentru că eram, în celula 13, 104 oameni. Patru paturi suprapuse erau numai colonei, generali, miniştii de externe, cu care am stat cu patul alături. Era toată conducerea statului acolo. Noi am fost treisprezece dintre fraţii de la Oaste şi cu fratele Richard, dar numai o lună de zile. Acolo a fost şcoala noastră, facultatea nostră de teologie, puterea de a duce, de a lupta împotriva curentului. Dar toate acestea nu pentru a răsturna ideile şi guvernul, ci pentru a păstra credinţa în inimile şi în sufletele oamenilor. Că foarte uşor s-au pierdut acolo mulţi, au ajuns în deznădejde, în disperare. N-au avut suportul moral, spiritual, şi tăria să treacă peste toate. Spunea fratele Traian într-o poezie : “Tu fii tare că-n ziua-ncercării e alegerea ta pentru har/ fericit eşti în haina ocării când te urci răbdător pe Calvar / Tu cătuşele-atunci le sărută rugător pentru cei ce le-au pus / că-n cereasca răbdare tăcută , semăna-vei atunci cu Isus.”

Toate acestea au fost resursele noastre care ne-au format, aşa încât, când am ajuns acolo, ne-a fost foarte uşor. Aveam program de adunare în fiecare zi. De adunare…eram câţi eram, era o măsuţă un pic mai lungă decât masa asta – la o sută patru oameni. Aveam două bănci, pe care puteam sta câte opt inşi. Nu aveam voie să stăm pe pat. În continuu ne mişcam prin celulă şi, cum erau patru paturi suprapuse – atâtea erau, de-abia intrai unul, nicidecum opt oameni deodata să te mişti. Şi, în fiecare lună, ne făceau percheziţii. Aveam fiecare – o straiţă, în care aveam schimbul de lenjerie şi mai adunam, când ne dădeau câteodată turtoi din mălai, iar unii mai aveau rezerve. Raţia de mâncare era de nouă zeci de grame de pâine zilnic. Dimineaţa, o aşa-zisă cafea neagră, o zeamă din coji de pâine arsă, şi un pic de zahăr, iar la amiază, un castron de aşa-zisă ciorbă. Număram boabele de fasole, câte 80-90 sau arpacaşul – 150, spun toate aceste lucruri ca dumneavoastră le înregistraţi şi ele să fie aflate în lumea întreagă.”

Gherla îşi aştepta martirii. Sute de fraţi din Oastea Domnului ajung în celularul mare al penitenciarului. Traian Dorz a fost condamnat la şaisprezece ani de muncă silnică, zece ani de interdicţie şi confiscarea întregii averi personale. Iată ce-şi amintea în Gherla despre simulacrul de proces :

“Sinodul Bisericii noastre ne dăduse pe mâna Tribunalului Poporului şi fusesem condamnaţi cu cea mai dezlănţuită furie la peste o mie de ani de închisoare, socotiţi fiind drept cei mai primejdioşi şi mai înrăiţi duşmani ai Bisericii noastre şi ai poporului nostru. Am fost puşi nu în rândul celor care aveau o Evanghelie a iubirii faţă de Biserica noastră şi un sentiment de adânc patriotism faţă de ţara noastră, ci în rândul celor dedaţi numai la fărădelegi împotriva amândurora acestora. Mai-marii poporului nostru ne-au socotit duşmanii patriei, pe noi, cei care lăsasem pe fronturile ei cei ma frumoşi ani din viaţă, sănătatea, ori sângele, ori fraţii, ori părinţii noştri. Mai-marii Bisericii s-au lepădat de noi ca de nişte zdrenţe aruncate şi ne-au lăsat să murim, căzuţi undeva, spre drumul spre Ierihon, şi noi urcam spre Ierusalim. Dar Domnul nostru nu ne-a lăsat şi nu ne va lăsa.”

Memoriu Traian Dorz 1971

Traian Dorz ştia ce avea să îndure din partea regimului comunist, ştia prin câte încercări va trece. Când pleci pentru Numele şi cauza lui Hristos, trebuie să rişti totul în lumea asta. Dacă nu eşti în stare să-ţi dai libertatea ta, averea ta şi chiar viaţa ta în orice clipă pentru Hristos şi pentru fraţi, mai bine nici să nu porneşti, fiindcă te vei prabuşi la primul atac, la prima încercare.

“Şi iarba unde-am odihnit odată-o să se-usuce / Şi ochii mei se vor goli, şi toate se vor duce./ Dar cele două vorbe dragi – Iubirea şi-al Tău Nume / Vor strălluci pe veci, frumos, cu niciun soţ pe lume”

Ionatan Ille: ”Mi-a povestit personal un episod interesant. De fapt, au fost multe, pe care le-au şi consemnat în istorie, dar într-unul dintre ele spunea că, din 1964, când s-a eliberat din închisoare, veneau sistematic la dânsul în casă doi ofiţeri : un căpitan şi un maior. Căpitanul îl controla prin toate scrierile, prin toate lucrurile, împreună cu maiorul. De fiecare dată, ne spunea şi ne îndemna să nu ratăm şansa să le spunem oamenilor – indiferent de atitudinea lor faţă de noi –să le spunem despre dragostea lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu, gândindu-se că aceşti oameni au nevoie de Dumnezeu. Şi s-a gândit: „Este, poate, ultima şansă să le spun. Am să le vorbesc despre Dumnezeu. Şi le-am vorbit.” , zicea. Şi, la un moment dat, maiorul, tot aşa, a zis : „Lasă, că vine odată vremea când ştiinţa şi tehnica vor spulbera toate prostiile ăstea bisericeşti şi nu va mai crede nimeni în minciunile astea. Şi fratele Traian îi răspundea: „Dar, până când nu veţi putea desfiinţa bătrâneţea, boala şi moartea, toţi oamenii au nevoie de Dumnezeu.” ” - Prostii”, spune maiorul . „ - Bine, veţi vedea.” . Altă dată, iar aşa : „Dumnezeu, Dumnezeu.” Era ofensat, se simţea ofensat maiorul şi înjura. Şi fratele i-a spus : „Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel sfânt al lui Dumnezeu, că nu mai declar nimic.”De ce? Te-am ofensat?” „Pe mine mă puteţi jigni cât vreţi, dar nu pe Dumnezeu. Va veni o vreme când şi dumnevoastră veţi avea nevoie de Dumnezeu, când nici nu vă gândiţi. Nu veţi fi tot tare, tot sus, tot sănătos, tot tânăr. Va veni vremea să fiţi şi bătrân, şi slab, şi bolnav, şi jos, şi veţi avea atunci cea mai mare nevoie de Dumnezeu, cum nici nu vă gândiţi.” „ - Prostii!” „ - Bine, Veţi vedea.”

„Peste un timp, au venit iarăşi la mine – spunea fratele Traian – şi , după ce şi-au făcut treaba cotrobăind prin toate, mi-au luat casetele, mi-au luat scrierile, de mai multe ori. Maiorul s-a aşezat pe scaun în faţa patului. Eram bolnav, eram în 3 martie 1981, şi mă privea într-un mod ciudat. Simţeam că îl apasă ceva şi că vroia să îmi comunice ceva important. Şi, în cele din urmă, îmi spune: ‹‹Multe am învăţat noi de la dumneavoastră, domnule Dorz.›› ‹‹Numai dacă v-ar folosi.›› ‹‹Să ştiţi că şi noi avem totuşi un Dumnezeu.›› ‹‹Dacă nu-l aveţi, i-am răspuns – spunea fratele Traian mişcat oarecum –, dacă nu-L aveţi, Îl veţi avea, căci nimeni nu poate trăi, dar mai ales , nu poate muri, fără un Dumnezeu.›› S-a ridicat, a venit la mine, s-a aplecat peste pat, m-a îmbraţişat şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. N-am ştiut cum să interpretez gestul lui, mai ales că era de faţă şi căpitanul cotrobăitor. Apoi – avea lacrimi în ochi – spune : ‹‹Hai, Ghiţă, să plecăm! ››, îi spune căpitanul. La portă m-a îmbrăţişat din nou. Din nou avea lacrimi şi mi-a spun un dureros ‹‹Rămas bun!››. Peste o lună, când să vină la mine, a venit doar căpitanul. Şi l-am înrebat : ‹‹Unde e domnul maior, că nu l-am mai văzut. S-a mutat cumva? A ieşit la pensie? ›› ‹‹Nici n-ai să-l mai vezi.›› Şi nu mi-a dat nicio explicaţie. După câteva săptămâni, am citi în ziarul local, la rubrica ‹‹decese››, de şase ori pubicat, anunţul morţii maiorului. Avea 47 de ani. Murise de cancer. El venise atunci la mine ultima dată doar să-mi mărturisească, să mă facă să-nţeleg că şi el L-a cunoscut pe Isus Hristos.”

După o călătorie de două zile şi două nopţi cu vagoanele-dubă, sunt îmbarcaţi pe un bac şi trec Dunărea, până la coloniile de muncă de la Grindu şi Periprava. Deşi grav bolnav de inimă şi declarat inapt pentru muncă, Traian Dorz ajunge la Periprava în regim de penitenciar, fiind închis alături de alţii, într-una din cele zece barăci ale coloniei şi folosit la diferite muci grele. Într-o zi, în curtea lagărului, găseşte o bucăţică de geam spart. A luat-o, a uns-o cu salivă, a frecat-o cu săpun, întinzand peste tot această pastă umedă. A presărat praf mărunt de var din perete şi a acoperit sticla cu acest strat alb, pe care a început să scrie, cu un beţişor de chibrit, versuri şi strofe din poezii. „Aşa am scris, mai târziu, textele Evegheliilor duminicale, pe care, la slujbele noastre cu fraţii preoţi, le citeam la Liturghii, pe ascuns, pe după paturile din colţuri, spre a nu fi descoperiţi. Colonia era înconjurată cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată, printre care era o fâşie de pământ arat, fâşie care trebuia arată la o zi-două, pentru a se vedea orice urmă care ar fi trecut, pe acolo, spre liberate. Opt gherete înalte erau aşezate de-a lungul acestui gard înconjurător, iar acolo santinele înarmate cu puşti-mitralieră suravegheau neîncetat tot ce se petrecea înlăuntrul şi-n afara coloniei. Hrana era foarte slabă şi aici. - Răbdam cumplit de foame, ca şi la Gherla” , va mărturisi în cartea sa de memorii Dorz.

Există o mărturie a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, aproape o binecuvântare despre această suferinţă a Oastei: „Oastea Domnului este înfiinţată de un preot ortodox. Dar atât ortodocşii cât şi catolicii sunt ca două lumini puse în acelaşi sfeşnic. Bisericile sunt surori, iar noi suntem fraţi în Hristos. Pe voi, ostaşi ai Domnului, vă îndemn să luptaţi pentru credinţta ce a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.”

În toamna anului 1962, deţinuţii inapţi din colonie se întorc la Penitenciarul Gherla. Fac însă o escală de o noapte la Galaţi. Sunt cazaţi într-o sală mare cu paie pe jos şi cu picturi sfinte pe pereţi, spaţiu care fusese înainte o biserică. Altarul era transformat în toaletă, şi ochii sfinţilor, acoperiţi cu un strat subţire de var. S-a cutremurat până în străfundul fiinţei sale pentru această batjocorire a sufletului şi a credinţei de care se faceau vinovaţi comandanţii comunişti ai Penitenciarului din Galaţi. Dar să ne amintim cum se trăia în Gherla acelor ani:

Valer Irinca - condamnat în lotul „Traian Dorz” : După ce m-au prins vorbind, mi-au dat pedeapsă şapte zile de arest sever şi m-au dus... Dar asta s-a întâmplat după proces, că nu ne puteau condamna, nu puteau să ne dea nicio pedeapsă, dacă nu eram condamnaţi. Şi m-au dus la celula şase. Un singur pat, cu patru paturi deasupra, fără saltea, fără pătură, fără pernă, fără nimic, în pantaloni scurţi, cu bluză de doc, cu mânecile scurte. De la geam – geamul era sus, era în luna decembrie şi viscolea cu zăpadă înăuntru celulei, căci lipsea un ochi de sticlă. Era ger şi şapte zile am umblat în continuu. Dar, înainte de a mă duce la arest, fratele Richard Wurmbrand – pentru că nu aveam haină groasă – mi-a aruncat mantaua când eram la uşă. „ia mantaua şi „Valer, să nu adormi, că îngheţi.” Mantaua dânsului – dânsul avea aproape 1,98 metri – era numai aţă ... Pentru mine, a fost foarte bine primită, că oricum era oarte fnecesară şi, în cele şapte zile în arest, la izolare m-am îmbolnăvit, nu mai puteam vorbi, am ublat în continuu, mă cuprindea somnul, vă închipuiţi, pe pat nu puteam sta, că era grilajul de fier. Mi-am rupt cămaşa din spate şi am pus-o în geam, dar viscolea ca şi fără ea. Şi totuşi, a fost ceva – în închipuirea mea. Şi şapte zile am umblat prin celulă, n-am închis ochii deloc.

Însă aici vreau să vă arat experienţa părtăşiei cu Hristos în celulă. N-am fost mai fericit în viaţa mea ca atunci. Simţeam mâna Lui, Harul Lui cum mă înălţa, mă ridica.

După primele două zile de carceră, eram flămând, frustrat de hrană şi odihnă, căci ne dădeau nouă zeci de grame de pâine şi-un castron de apă caldă. Doar a treia zi era porţia de mâncare „normală”. A cincea zi, în jur de ora unu sau două, cred că s-a deschis vizeta prin care introduceau mâncarea şi a apărut o jumătate de pâine. Pâinea era de două kilograme, cam un kilogram de pâine să fi fost. Şi a apărut jumătatea de pâine pe poliţa unde puneam castronul de mâncare în fiecare zi. M-am apropiat şi mi s-a părut că halucinez, mi-am adus aminte de una din poziile fratelui Traian din surghiunul din coloniile de muncă. „Vezi pâini, vezi mese-ntinse / şi, când să mănânci, dispar.” Şi atunci, m-am apropiat, m-am ciupit, zic : „Am înnebunit, mi-am pierdut minţile, văd că e adevărat, nu e adevărat.” Şi a fost totuşi o jumătate de pâine.

„Să crezi adânc, din inimă Cuvântul / Şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci, / Că-n lume nu-s mai multe adevăruri, / Ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.”

Securitarea nu a închis până la moartea lui Traian Dorz dosarul său de urmărire informativă. Deşi existau intervenţii internaţionale până la preşedintele României pentru a-i fi respectate drepturile, va suferi în continuare .

La aproape 70 de ani este arestat din nou. Securitatea l-a reprimat cu o ură neîmpăcată de-a lungul întregii sale vieţi doar pentru credinţa sa. Chiar şi după ce a ieşit din închisoare Traian Dorz a fost urmărit, hărţuit, atât el cât şi întreaga sa familie s-au aflat sub o presiune psihică permanentă. Nu aveau o casă a lor pentru că se mutau mereu, undeva, oriunde, departe de urmăritorii poliţiei politice. Dorz descrie cu amărăciune starea de sărăcie în care trăia la bătrâneţe : „Eu scriu de 50 de ani, am tipărit cărţi, calendare, reviste, poate în milioane de exemplare, şi acestea s-au vândut atât în ţară cât şi în alte multe ţări. Şi acum, după 50 de ani de muncă şi de sacrificiu, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc, atât eu cât şi soţia mea bolnavă şi bătrână : într-un şopron în loc de casă, cu un cearşaf în loc de uşă, cu soba rece şi cămara goală în plină iarnă, fără salariu, fără pensie, fără nici măcar un ajutor social pe care îl primeşte şi cel din urmă om. Ca să vedeţi câtă dreptate au cei ce mă pârăsc la dumneavoastră. Este vorba de notele date la Securitate de diferiţi prieteni, ca să nu mă lăsaţi, nici acum, după atâţia zeci de ani, nici să trăiesc, nici să mor în pace.”

Valer Irinca: Ştiţi ce înseamna – nu numai pentru noi – să-L ai pe Domnul.

În celula de la Securitate, a intrat cu mine un inginer olandez, care construise o fabrică de conserve pentru Casa Regală, şi nu a mai putut pleca din ţară. Îl trimiteau din celulă în celulă şi, pe urmă, era chemat de securişti să dea informaţii. Apoi, el a fost introdus la fratele Dorz. Felul cum fratele Traian, în cele cinci zile cât a stat cu el în celulă, i-a vorbit despre Domnul Isus, i-a arătat ce înseamnă să-L ai alături pe Domnul în suferinţă: – “Dumneata, inginer în libertate, ai fost trimis, aici, cu noi, în cuptorul acesta de foc, de distrugere morală a unui popor şi a unei lucrări a lui Dumnezeu.” – l-a făcut pe acest om să se convertească. Fratele Traian i-a mai zis:” Sigur vei fi trimis şi prin alte celule.” ”Dar – i-a răspuns el – pot să fiu dus oriunde, acum mi s-au deschis ochii şi văd.”

Şi a fost trimis şi la mine în celulă, şi când a venit, după ce am făcut cunoştinţă, el mi-a spus că a fost cu Dorz – scumpii mei, îmi spunea ca în fiecare zi, de dimineaţa până seara, să mă rog de patru ori cu voce tare şi să vorbesc din Evanghelie, pe urmă căpătam iarăşi putere, energie. Şi omul acesta, inginerul olandez, a plecat plin de pace, ne-am despărţit îmbrăţişandu-ne.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat, ce s-a făcut cu el. Pentru unii oameni, sunt situaţii în viaţă când depind alegerile lor de un anumit moment. Aşa cum şi noi avem un moment fericit, când ne întâlnim cu Adevărul în inimă, în viaţa şi în trăirea noastră în societate. Iar acel moment ne dă nouă profilul, caracterul nostru pentru viitor, ne formează ca să putem fi de ajutor altora, cum alţii sunt pentru noi.

Mărturie Traian Dorz: ”Mi-aduc aminte cu lucram poeziile în acei ani lungi din închisoare, unde nu aveam nici caiet, nici carte, nici creion, nici hârtie, nimic. A trebuit să-nvăţ şi să le reţin în memorie pe toate.

Învăţam, aveam o idee, o inspiraţie, dar trăiam zile, săptămâni, luni, ani de zile acolo, închişi, fără nici o ieşire nicăieri. Cum poţi să stai acolo şi să petreci timpul cu Dumnezeu şi să nu-L slujeşti, să nu creezi?

Mi-am zis: trebuie să faci ceva. Nu ai creion, nu ai hârtie, dar ai o memorie de la Dumnezeu, deprinde-o, sileşte-o să înveţe şi să reţină.

Marturii ale detentiei

A venit o idee, am compus prima strofă în gând, am reţinut-o. Am mers spre a doua strofă, am reţinut-o, le-am repetat şi pe prima, şi pe a doua. Şi apoi am făcut-o pe a treia, şi am repetat-o pe prima, pe a doua şi pe a treia – şi am făcut-o pe a patra. Şi am repetat prima, a doua, a treia, a patra şi am făcut-o pe a cincea. Până la a opta, şi tot aşa.

Când am făcut a doua poezie, am repeta-o şi pe prima, să nu o uit. Apoi, la a treia, la a patra, le-am repeta şi pe prima, a doua, şi a treia, şi a patra. Şi, la douăzeci de poezii, îmi era capul plin şi le repetam pe toate şi le reţineam. a fost mai greu când am ajuns la cincizeci, la şaptezeci, la o sută, la două sute.

După aceea, nici nu aveam timp dacă repetam pe toate – îmi trebuiau trei zile la rând. Dar atuni mi-am înregistrat mai departe ideile şi numărul. Ştiam că poezia numărul 356 poartă titlul „cutare”, şi după cinci, şase ani, când am ieşit din închisoare, mi-am luat condeiul şi hârtia şi am pornit înapoi, şi am întors filele memoriei, şi am putut să scriu Cântările anilor, Cântările roadelor, Cântări de drum, Cântări îndepărtate, cele mai multe de pe acolo strânse.”

Ionatan Ille: Privind cu atenţie la viaţa lui Traian Dorz, se vede limpede că el a fost mai mult de cât un poet, a fost şi o marea căpetenie, a fost un lider.

Darul poeziei a fost spada strălucitoare pe care el a mânuit-o cu măiestrie în Lupta cea sfântă a credinţei.

“Suntem o trâmbiţă a deşteptării – spunea Iosif Trifa – suntem un vânt al primăverii religioase. Membrii Oastei Domnului reprezintă o familie spirituală, o comunitate a iubirii, un popor al lui Dumnezeu, doritor să trăiască după ”litera Evangheliei” ca primii creştini, perfect uniţi în acelaşi spirit şi în acelaşi sentiment, într-o admirabilă frăţie.”

Imaginile, fotografiile de la adunările din vremea prigoanei, puteau însemna în vremea prigoanei ateiste, ani lungi de închisoare.

Lui Traian Dorz, în lungile anchete şi interogatorii, i se cerea mereu să spună câţi membri, câţi fraţi sunt în Oaste. “Nu ştiu,” răspundea.”Undeva între câteva sute de mii şi, poate, un milon. Nimeni nu ştie, şi nici nu va şti vreodată, decât Dumnezeu, singurul care-i cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui. Peste optzeci la sută dintrecei care stau ceasuri întregi în picioare, înghesuiţi în căldură ori în frig, sunt tineri cu ochii plini de lacrimi. Ei stau şi-L slăvesc pe Domnul şi Dumnezeu nostru puternic, şi minunea aceasta pare de necrezut. O, marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iată, fără autorizaţie, fără legalizare formală, fără subvenţii, cât de minunat ai condus Tu, prin toate furtunile, până astăzi, lucrarea aceasta a Oastei Tale.

Lovită din toate părţile, dispreţuită şi prigonită, Oastea Domnului a rămas în dragostea şi ascultarea ei smerită, la învăţătura şi credinţa dintâi.”

“Dă-mi ce vrei de-acuma, Doamne/ dă-mi de vrei dureri nespuse,/ ia-mi şi coaja cea de pâine/ care foamea mi-o omoară,/ însă Tu de către mine nu te depărta, Isuse/ căci amarul mă doboară.”

Ioan Panican: Pastorul Richard Wurmbrand spunea despre Traian Dorz că este o fală a poporului român şi că orice popor s-ar mândri cu un astfel de om şi l-ar ţine la loc de mare cinste.

Traian Dorz a aparţinut Oastei Domnului, a lucrat şi a luptat în Oastea Domnului, nu numai pentru Oastea Domnului, şi prin aceasta, pentru Biserica Ortodoxă şi pentru întregul popor român, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu scumpătate.

Asemenea altor mari luptători şi mărturisitori pentru credinţă de aici, din Românie, cum ar fi monseniorul Vladimir Ghika, Nicolae Steinhardt, l-am pomenit de acum pe pastorul RichardWurmbrandt, Părintele Iosif Trifa, Ioan Marini, Nicolae Moldoveanu, Constantin Tudose, şi mulţi, mulţi alţii. Toţi aceştia, formal, au aparţinut unei confesiuni, unei biserici, dar, pe fond, ei aparţinut, şi aparţin Bisericii lui Hristos, şi slujesc deopotrivă tuturor creştinilor aici, în România, în biserici şi confesiuni diferite, şi chiar şi celor dinafara graniţelor ţării.

Deci Traian Dorz a aparţinut şi aparţine deopotrivă tuturor bisericilor şi confesiunilor creştine, iar acesta este un mare şi binecuvântat har.

Alături de cărţi şi scrisori confiscate în dosarele de urmărire se află şi acest articol, semnat de poetul Ioan Alexandru: ”Dintre pământenii iobagi ai Transilvaniei se trage acest poet transilvan Traian Dorz, ce intră în harul poeziei cu zeci şi zeci de căutări măiestrit plăsmuite, sărbătorind iubirea, nădejdea, credincioşia, bunătatea şi împăcarea dintre oameni, frumuseţea izbăvitoare a invăţăturii creştine în care a crescut şi evlavia noastră transilvană, românească de 2000 de ani încoace. Cuvinese prinos de recunoştinţă acestor suflete ce sunt sarea pământului într-un popor, în cazul de faţă acestui confrate transilvan, prin versul căruia au sporit binele şi prinosul pe pământul românesc.”

Romania Libera, iulie 1990

Nichita Stănescu: ”Versurile lui Traian Dorz, în naivitatea lor divină, amintesc de colindele sau de ninsoare cu fulgi albi de zăpădă a ochilor mamei mele. Acum, când poezia lui izvorăşte în versul stelar şi ceresc, noi, colegii lui mai tineri, îl sărbătorim ca pe un moş strămoş.”

Datorită Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei fostei Securităţi s-au putut consulta cele nouă dosare de urmărire ale lui Traian Dorz. Cutremurătoare documente, pentru că nicăieri nu găsim mai bine statutul de martir, decât în cei patruzeci de ani în care Securitatea l-a controlat continuu pe acest om, pe acest creştin Traian Dorz, şi niciodată nu a obţinut de la cel torturat o dezicere de la credinţa lui. Dimpotrivă, în temniţă şi în anchete a întors multe suflete la Dumnezeu, a răspuns mereu aşa cum un alt martir, Episcopul Iuliu Hossu, a ripostat, şi el, când i se cerea să renunţe la convingerile sale religioase:”Credinţa noastră este viaţa noastră.”

Cartea aceasta conţine adevăr, credinţă şi demnitate – valori mari, eterne, care din închisori, au făcut ca întunericul să se preschimbe în fulgere de lumină. Aceste valori aparţin minunaţilor mei protagonişti din Memorialul Durerii, lor în exclusivitate. Noi n-am făcut decât să-i descoperim şi să nu-i uităm.

Adesea, celor captivi, Isus le intra în celule şi preschimba suferinţa lor în bucurie:

“Îndrepta-voi pe cei orbi pe drumuri pe care nu le cunosc, pe poteci neştiute îi voi povăţui; întunericul îl voi preface înaintea lor în lumină, şi povârnişurile în câmpii întinse. Acestea sunt făgăduinţele Mele, pe care le voi împlini şi cu vederea nu le voi trece.” Isaia 42:16

Pe Mântuitorul nostru Isus pătimitorii gulagului românesc L-au regăsit în celule.