Pentru că Lumina nu poate fi pusă sub obroc - Memorie carcerală, Traian Dorz
Prof. Emanuela Pop
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze, într-un mod inevitabil fragmentar, memorialistica lui Traian Dorz, mărturiile detenţiei comuniste în oglindă cu fişele matricole penale – documente terifiante ale ororilor sistemului comunist. Studiul împrumută, astfel, în mod necesar, un caracter sincopat, în ton cu obiectul pe care îl analizează. Fragmentar, deoarece se axează pe o anumită perioadă de timp: 1948 -1956.
Studiul de caz se focalizează nu atât pe latura estetică a memoriilor dorziene, cât pe cea etică şi formativă a textelor. Valoarea scrierilor dorziene, a evenimentelor consemnate în paginile cărţii ”Hristos, mărturia mea”, cât şi în caietele din arhiva Traian Dorz, constă tocmai în faptul că aceste scrieri obligă contemporaneitatea să rememoreze o perioadă sumbră a istoriei de ieri, marcată de atrocităţi insuficient dezbătute. Fără rememorare asumată vom fi condamnaţi să experimentăm grozăvia unei reeditări a carcerei (fie ea fizică, ori morală). Scriitura lui Dorz e, aşadar, leac pentru uitare şi durere, atât pentru el însuşi – scrisul e o formă de rezistenţă şi, în cele din urmă, e o izbândă a încarceratului – cât şi pentru cei care l-au cunoscut ori l-au citit; memoriile lui alcătuiesc spovedania întemniţatului care reuşeşte să se salveze prin Cuvânt, prin scriitură, prin fapta şi gândul salvator încărcat de empatia alterităţii: gândul spre celălalt, spre colegul de celulă, fie el cel mai înrăit criminal, un necunoscut, ori vreun episcop evlavios.
Pe de altă parte, în oglindă, fişele matricole penale sunt consemnări lugubre ale unui adevăr care s-a vrut trunchiat, dar care astăzi stau mărturie şi demască mefienţa unui sistem abuziv. Documentele oficiale ale deţinuţilor sunt “acele pietre care (ne) vorbesc “ despre un timp şi un spaţiu al foametei, frigului, torturii, despre un univers (singurul univers al încarceratului) care se lasă pârât de un obiect atât de perisabil şi efemer – cartonul fişei matricole penale. Astfel, cu sprijinul programelor de cercetare şi editare ale Institutului de Istorie a Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, fişele matricole penale sunt făcute publice.
1948 – 1950 Penitenciarele Oradea şi Gherla. Confiscarea cărţilor, simularea execuţiei şi reeducarea.
În 1948 – ajunul anului nou – Traian Dorz este reţinut la Beiuş. Mai târziu, întemniţat ”fără nici un fel de anchetă “ la Oradea, Traian Dorz îşi întâlneşte prima colegă de suferinţă, o doamnă din înalta societate interbelică “eu, fiu de ţăran din Mizieş, şi ea, fiica unui moşier şi sora unui fost ministru. Durerea şi umilirea ne nivelează pe toţi într-un ceas, ca într-o mie de ani.“
Amândoi deţinuţii, alături de alţi “bandiţi” întemniţaţi fără proces, experimentează în Penitenciarul Oradea una dintrecele mai odioase formă de tortură: simularea execuţiei. Printre deţinuţi se zvonea că aceia care sunt scoşi noaptea sunt încărcaţi în dube şi sunt transportaţi până la graniţa cu Ungaria. Acolo urma să fie lichidaţi. Într-o astfel de noapte funestă, Traian Dorz este ameninţat de vocea torţionarului “Fă-ţi testamentul banditule, acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeu tău”. Toată noaptea au călătorit în duba Siguranţei şi, spre dimineaţă, s-au oprit tot la Penitenciarul Oradea. “Nu ştiu cât am mers … simţeam că treceam peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri. Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam … când am coborât eram iarăşi la penitenciar … pe ude ne-or fi dus? Ce vor fi avut de gând să facă şi s-au răzgândit? … Vă adeveresc cu mâna pe suflet că acesta este adevărul. Eu am trecut atunci prin moartea mea … Mai târziu, peste ani, voi mai avea iarăşi să trec printr-o astfel de experienţă. Şi atunci eram exact într-o astfel de aşteptare imediată şi sigură a morţii … Ştiu sigur, nu numai cred sigur: Hristos a biruit moartea pentru noi. Nici nu mai există moarte, trecem din existenţa aceasta mizerabilă la existenţa cealaltă, eternă şi strălucită.“
Aşadar, simularea execuţiei, ca formă de tortură, era o tehnică abordată de torţionarul Ludovic Czeller. Acesta avea funcţia de comisar-şef la Chestura Poliţiei Oradea încă din 1 ianuarie 1945. Ulterior, în perioada aprilie 1948 – mai 1950 (perioadă care coincide cu timpul încarcerării lui Dorz în Penitenciarul Oradea) torţionarl este ridicat la funcţia de inspector-şef al Inspectoratul Regional de Siguranţă Oradea / Direcţia Regională a Securităţii Poporului, Oradea. ”Ludovic Czeller (născut 1896, Kismarja, Ungaria – decedat 1952) a rămas în amintirea supravieţuitorilor lagărului comunist prin simularea execuţiilor. a făcut parte dintr-o “elită a morţii“ ce a marcat sistemul concentraţionar din Roania anilor 50 (alături de Nicolae Moromete, Ştefan Koller, Vasile Ciolpan). Numele său este legat direct de aplicarea “reeducării“ din penitenciarele Piteşti, Gherla,Târgşor etc. El tria deţinuţii, trimiţând loturile în diferite penitenciare din ţară, în special la Canal … A reprezentat categoria “oamenilor de teren“ implicaţi direct în evenimentele “reeducării “.
Traian Dorz a fost şi el triat iar încercarea de “reeducare“ s-a răsfrânt şi asupra destinului său. De la Penitenciarul Oradea este trimis şi întemniţat la Gherla, camera 43. De-a lungul anilor 1948 – 1950, tracasat, mutat dintr-un penitenciar în altul, de la o secţie la alta, Dorz îşi conturează profilul de martir încarcerat. Nu-şi pierde credinţa în Dumnezeu, nu trădează, pentru că Lumina nu poate fi pusă sub obroc !
După numai doi ani, în iunie 1952, Ludovic Czeller, maestrul iadului simulat, se sinucide. Traian Dorz se alătură cortegiului de întemniţaţi pe nedrept …
Pe de altă parte, Oastea Domnului a suferit şi în perioada guvernării antonesciene.
În 1941, în noaptea de Anul Nou, învăţătorul Ioan Marini este întemniţat la Arad, iar ulterior este încarcerat la Sibiu şi Galaţi. Activitatea religioasă de misiune evanghelică a învăţătorului ostaş Ioan Marini nu se pliază pe ideologia totalitară, deranjează autorităţile de stat şi bisericeşti.
Oastea Domnului care, atât pentru legionari cât şi pentru comunişti, era o asociaţie interzisă şi ilegală, porneşte o luptă a rezistenţei religioase încă din 1941, dar nu o luptă cu arme şi muniţii, ci o luptă a Duhului care nu se lasă înfrânt, o luptă a Cântărilor Nemuritoare, o luptă a Cuvântului Evangheliei lui Dumnezeu care nu poate fi pus sub obroc !
De la Deva, în 2 martie 1953, Traian Dorz este trimis în lagărul Ghencea, “format aproape din 30 de bărăci acoperite cu carton, aşezate în rânduri. Erau despărţite egal prin mijloc de un gard înalt de scânduri şi sârmă ghimpată. Într-o jumătate erau bărbaţi, în cealaltă erau femei. De jur împrejurul tuturor erau garduri înalte şi sârmă ghimpată. Toate acestea fuseseră construite de către nemţi şi ocupate de armata germană. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi în una dintre barăcile acestea, care era plină, ticsită de oameni. Cu bagajele ce le aveam ne-am înfăţişat şefului de baracă spre a ne lua în numărul bărăcii pentru masă şi corvoadă. Eram în baraca numărul 7.“
Din acest univers concentraţionar, Traian Dorz, consecvent cu sine însuşi, găseşte resurse întru supravieţuire atât pentru el cât şi pentru alţii. Descoperă de plidă, un Nou Testament “scăpat ca prin minune“ de toate percheziţiile. Foile Cărţii sunt împărţite între fraţii întemniţaţi şi apoi sunt ascunse în căptuşeala hainelor. “Unii care l-au iubit mai mult, au învăţat pe de rost capitole întregi. Şi ce bine ne-a prins în anii pe care îi mai aveam de tras pe acolo.“
Din lagărul Ghencea, Dorz este mutat, împreună cu alţi deţinuţi, în lagărul Popeşti Leordeni. Şi aici aceleaşi fantome: foamea, teroarea, mizeria.
Fără a fi un scriitor (re)cunoscut, Traian Dorz scrie literatură adevărată marcată de o nouă vocaţie a autenticităţii.
El este prin excelenţă, liderul religios care îşi asumă destinul.
Nu trădează pentru că Lumina nu poate fi pusă sub obroc !
De-a lungul memoriilor dorziene nu mărturia atrocităţilor totalitare este importantă, nu înşiruirea torţionarilor, nici a tehnicilor de tortură, nici măcar salvarea personală a autorului; ci conştiinţa alterităţii: Cartea, Cuvântul, Celălalt, Hristos, mărturia noastră !
Prof. Emanuela Pop