Traian Dorz - trăitorul şi mărturisitorul Luminii
Maria Gabor
Lumina cunoaşterii de Dumnezeu, „har fără hotar”, este lucrarea pe care numai Duhul Sfânt o poate desăvârşi într-un poet născut cu vocaţia credinţei, înveşnicindu-i cântarea în versuri. O nevoie sfântă de mărturisire îi înalţă cuvintele-n cer, jertfă din jertfă de cuvânt, încât nici moartea nu-i poate dărâma zidirea cea nouă, unde Lumina însăşi îşi face sălaş.
„Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:20), spune Sfântul Apostol Pavel.
Un asemenea mărturisitor este Traian Dorz, prin a cărui viaţă şi poezie ne împărtăşim cu Lumina ce luminează lumea, Hristos („Eu sunt Lumina lumii” Ioan 8:12).
Întreaga sa poezie aduce aminte de dăruirea şi suferinţa Sfântului Apostol Pavel. Un Pavel al poporului nostru, asuprit şi prigonit pentru credinţa sa, Traian Dorz este şi va rămâne în conştiinţa cititorilor flacără de lumină care ne arată Calea spre Lumina cea adevărată.
Poezia şi viaţa lui Traian Dorz se confundă într-o manifestare unică de credinţă: dorul de Dumnezeu. Poezia mărturiseşte sufletul lui Dorz, iar sufletul său Îl mărturiseşte pe Hristos. Precum viaţa i-a fost o continuă mărturisire a tăriei credinţei sale de nezdruncinat, poezia este un continuu strigăt al dragostei pentru Hristos, modul de a gândi, de a scrie şi de a trăi fiecare clipă („Din zorii zilei mele”). În temniţă sau în afara ei, Dorz trăieşte. Trăieşte continuu, o flacără arzând. Arderea aceasta nu cunoaşte îndoieli sau ezitări, ci numai viaţă în certitudine, pe un drum fără oprelişti, „spre lumile Luminii”:
„Spre lumile Luminii aripile-am întins,
îndrăgostit de-al Slavei nemărginit Cuprins”
(„Spre lumile Luminii”)
Această putere de trăire prin credinţa în Dumnezeu se răsfrânge împlinit în contemplarea asupra întregii creaţii („Ce înţelept le-ai rânduit Tu, Doamne, toate-n univers!”).
Iubirea atotcuprinzătoare culege astfel în potirul cunoaşterii înţelegerea supremă a existenţei prin credinţa creştină în Hristos.
Din sutele de poezii care evocă în titlu Numele cel Sfânt al lui Hristos ( „De dorul Tău, Isus”, „Isus iubit”, „Isus, Taina Vieţii”, „Isuse, Slava slavei mele”), cele mai multe sunt invocaţii de o supremă sinceritate care aduc slavă lui Hristos. O astfel de dragoste pentru Dumnezeu se contopeşte cu misiunea sfântă a iubirii de neam şi de ţară, după exemplul adevărat al înaintaşilor, jertfelnic răspunzătoare faţă de urmaşi: „Să-mi contopesc fiinţa cu neamul meu erou / cu-a lui însângerată istorie slăvită” („Puterea rădăcinii”, „Aş vrea...”).
Ascultarea faţă de propria conştiinţă în smerenia şi harul rugăciunii („La ceasul pocăinţei”, „O, ceas al rugăciunii!”), fac din versurile de o nobilă simplitate un crez statornic. („N-am fost”, „N-am vrut alt har”).
În poezia lui Traian Dorz bucuria şi suferinţa nu se neagă una pe cealaltă, ci se contopesc, sunt manifestarea trăirii ca flacără, „ca ardere de tot”.
În timp ce suferinţa îl înconjoară, sufletul lui se întăreşte prin purtarea cu demnitate a necazurilor şi a încercărilor grele. Dorz se vede pe sine nevrednic de mângâiere „c-am lăsat în alţii lacrimă şi rane” („Doamne nu sunt vrednic”).
În fapt, versurile sale manifestă iubirea creştină pentru torţionar, precum şi iubirea lină pentru „mironosiţe şi ucenici” („Abia se văd de lacrimi”), ambele descoperite în sentimentul de responsabilitate şi pentru unii şi pentru alţii. Este purtarea crucii, („Taina crucii”), suferinţă roditoare de mântuire prin suferinţa iubirii pentru celălalt şi responsabilitatea totală pentru aproapele.
Această continuitate între mărturisirea poetică şi mărturisirea în viaţa de zi cu zi este expresia unui eu autentic.
Poezia lui Dorz nu este despre ceva. A spune despre el că este un mărturisitor nu înseamnă că el ar povesti despre ceva, ci mai degrabă că trăieşte întru ceva. El nu exteriorizează stări, ci le trăieşte cu o supremă sinceritate.
Trăindu-L autentic, clipă de clipă pe Hristos, Dorz se face pildă vie a sfintei mărturisiri. În acest loc poezia lui devine cântare, se naşte nestăvilit din clocotul inimii. Cântarea lui Dorz nu este „aramă sunătoare, nici chimval răsunător”, ci punerea pe note a însuşi Imnului Iubirii (1 Corinteni 13).
Acum ea se înalţă ca un rug şi ne arde nouă, cititorilor, propriile patimi. Poezia lui ne aduce faţă în faţă cu noi înşine, arătându-ne neajunsurile, scăderile, pe de o parte, dar şi, pe de altă parte, năzuinţele adevărate, închise în temniţa din noi.
Poate de aceea, în poezia lui Traian Dorz respiră într-un mod special lupta pentru credinţă. Nu este lupta unui om ce se ştie cunoscător, nu este lupta unui dătător de lecţii, ci a unui soldat în slujbă, a unui soldat în slujba crucii, „Slăvitul nostru Steag” („În fruntea luptei noastre”, „Un dor mai am”).
Este lupta omului care nu poate să facă altceva decât să se ofere pe sine însuşi, într-un „Iată-mă !” cosmic.
În fapt, „lupta noastră” de ostaşi ai lui Dumnezeu este o luptă chiar împotriva noastră „spre Patria în care / ne-aşteaptă Dumnezeu” („În fruntea luptei noastre”).
În poezia sa, închisoarea ascunde şi lumina lumii acesteia, dar şi lumina lumilor Luminii. Închisoarea este zidul real, dar şi zidul de funingine, sinele ce ascunde Lumina din propria fiinţă. Iată o imagine sugestivă: fiara lumii, ce stă în calea ambelor odihni, a celei din cer, dar şi a odihnei de pe pământ:
„... O, Doamne dă-mi odihna din cer şi din pământ,
să scap de fiara lumii ce sfâşie şi pradă,
să scap de mine însumi, acesta care sunt,
nici cheie să mă ştie, nici gheară să mă vadă.”
(„Ce strâmt e locul unde”)
fragment din Prefaţa Antologiei de poezii „Spre lumile Luminii” Traian Dorz
Maria Gabor
Prin nasterea in lumea asta
Tu, cântăreţ plăcut al Mântuirii
lui Traian Dorz
Tu, cântăreţ plăcut al Mântuirii
rapsod încununat în lupta grea,
tu ai slujit în cortul întâlnirii
si-ai dat răspuns Golgotei, jertfa ta!
Lăsând pe strune mâna să se avânte,
sub valul lumii n-ai căzut răpus,
iar harfa ta n-a încetat să cânte
şi n-a cântat decât pentru ISUS.
Din tineri ani, slăvind Eternul Astru,
te-ai dăruit în cântec ne-întrerupt
şi-n ochii tăi cei rupţi din cer albastru
a plâns un dor din dorul veşnic rupt;
N-au fost Betanii să nu-ţi ceară preţul,
nici mângâiere fără să suspini,
ca să rămâi până-n amurg drumeţul
cu ochii-n sus şi gleznele în spini;
Acum tu porţi, pe tâmple, nestemate,
ca bruma peste crengi de terebint,
dar mult mai multe-s roadele bogate
decât pe tâmple firele de-argint;
Şi-acolo unde cântă trandafirii
şi veşnic alte ceruri se deschid,
tu vei sluji în cetele măririi
şi vei cânta alături de David!
de Costache Ioanid
Scoală Doamne îmbracă-Ţi iar puterea Ta!
Scoală, Doamne, îmbracă-Ţi iar puterea Ta
braţul Tău să-şi aibă iar puterea Sa,
ca odinioară, Doamne, ca-n trecut
când nemaivăzute lucruri ai făcut.
Fă durerea noastră stinsă pe deplin,
şi pe veci uitate geamăt şi suspin.
Dă-ne mângâierea–n veacul nesfârşit,
fă-ne cum Tu Doamne, ne-ai făgăduit.
Nu eşti Tu cel care marea-ai despicat,
fundul adâncimii mării l-ai uscat,
oare nu Tu, Doamne, drumul l-ai croit
la răscumpăratul Tău popor iubit?
Ca şi lor, Tu, nouă ne deschide căi,
la răscumpăraţii şi copii Tăi,
să întoarcem iarăşi spre Sionul drag,
cu cântări de slavă neamul Tău pribeag.
Imnul biruinţii fericiţi cântând,
şi o bucurie veşnică având,
fruntea ne-o-ncunune strălucirea Ta,
fă de veselie plină inima!