Georg Friedrich Händel

 

George Frederick Handel s-a facut cunoscut prin opera sa, fiind apreciat  mai ales de specialisti in muzica baroc.  Opera lui muzicală, chiar daca  reflecta unele dintre cele mai importante teme muzicale ale zilei, nu a devenit  familiară precum  muzica lui Bach sau Mozart .

 

El a fost un compozitor german, pregatit in Italia, care a petrecut majoritatea vietii sale in Anglia.

 

Handel sa nascut in orasul german  Halle pe data de 23 februarie 1685. Tatal sau a remarcat, dar nu a încurajat talentul sau muzical, si George Frederick a trebuit sa strecoare un instrument mic cu claviatura in mansarda sa pentru a se pregăti în muzică. Copil fiind a studiat muzica cu Friedrich Wilhelm Zachow , organist la Liebfrauenkirche, si pentru un timp el parea predestinat pentru o cariera de organist al bisericii.

 

Dupa ce a studiat  la Universitatea din Halle, Handel a inceput cariera muzicala ca organist la 13 martie 1702, la Domkirche . Nemultumit, el a luat un post de violonist in orchestra Operei din Hamburg in 1703, si  frustrarea lui de muzician provincial din nordul Germaniei a fost afisata atunci cand a concurat in duel anul urmator, cu compozitorul Matheson pentru acompaniamentul la una din operele lui Matheson .

 

In anul 1706 Handel a plecat in Italia, iar mai apoi el sa intors in Germania pentru a deveni compozitor instantei in Hanovra, ai caror conducatori au fost legaţi de relaţiile de familie cu tronul britanic, patronul lui, Prinţul de Hanovra,  devenind regele George I al Angliei. Publicul englez a apreciat opera lui “Rinaldo”  din 1711 , iar cativa ani mai tarziu Handel  are sansa de a pleca definitiv in Anglia . Rămâne definitiv în Anglia în calitate de compozitor și muzician al curții regale

 

Prin anii 1720 Handel a compus opera Capodopere Italiene apoi pentru etapa Londra: Ottone , Serse (Xerxes), si alte lucrari de multe ori bazate pe povestiri clasice. Popularitatea sa a fost afectata, desi,a incercat sa se impuna prin lucrari noi in limba engleza de un caracter mai putin formal. In Anii 1730 si anii 1740 Handel a apelat la oratoriu,  care a atras un public nou Angliei din clasa de mijloc. Nu numai Mesia , dar si Israel in Egipt , Samson , Saul , si alte multe lucrari care l-au consacrat  ca un muzician in Anglia.

 

Printre cele mai populare din toate oratoriile a fost Iuda Macabeul, compus in 32 de zile in 1746. Handel a prezentat oratoriul de sase ori in primul sau sezon si aproximativ 40 de ori inainte de moartea sa, 12 ani mai tarziu.

 

Handel a inceput sa compuna oratoriul  Mesia la 22 august 1741. În  şase zile termină prima parte, în  nouă zile, partea a doua, încă  şase zie și partea a treia a fost terminată. Ia mai luat numai o suplimentare de două zile pentru a termina orchestrația oratoriului. Handel compus ca un om foarte determinat,el nu a părăsit camera lui  cât a compus oratoriul Mesia, și rar s-a atins de mese,dar în 24 de zile el a compus-o 260 de pagini monumentatale,ce au însemnat o imensă muncă, jertfă..

 

Când a terminat de scris ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Corul Aleluia, a spus el, "Am scris ce am văzut că a creat Însuşi Marele Dumnezeu  la început în Grădina edenului, în  Rai".

 

Deși performanța oratoriului a fost controversata la început (Jonathan Swift, decan al Catedralei Sf. Patrick, a fost indignat și inițial a refuzat să participe la premiera pe 13 aprilie 1742, la Fishamble Strada Musick Hall),prima audiţie s-a bucurat de o mare audiţie. O mulțime  de 700 de persoane au participat, plătind 400 de lire sterline pentru a elibera 142 oameni din închisoare. (Oferta de bilete a fost atât de mare încât oamenii au fost rugați să nu poarte săbii și femeile au cerut să nu poarte rochii mari, permițând încă la100 de persoane suplimentare în sală.

 

Cu toate acestea, a luat aproape un an pentru ca oratoriul ”Mesia” să fie invitat la Londra. Controversele religioase au înconjurat concertul de la Londra, dar controversa nu a fost suficient de puternic pentru a ține la distanță pe rege, care s-a ridicat în picioare la notele de deschidere ale Corului Aleluia .

 

Deși a primit recenzii foarte bune  la Dublin ("piesa muzicală desăvârşită"), nu a fost foarte popular în Londra, după premiera. Prin 1745 ajunge din nou în umilinţă din cauza sărăciei.

 

Până la moartea sa, Handel ţinut 30 de concerte cu oratoriul Mesia , dintre care numai unul a fost într-o biserică, în catedrala din Bristol . În această catedrală la concert a participat şi John Wesley. "Cred că nici o predică nu poate cerceta pe cineva în adunare așa cum am fost cercetat  în timpul acestui divin imn", a remarcat el.

 

Handel a murit în 1779, cu o zi înainte de Paști, în nădejdea de a-L "întâlni pe Dumnezeul său bun, Domnul și Mântuitorul lui dulce Isus, în ziua Învierii Lui."

 

Un prieten apropiat a remarcat, "El a murit şi a trăit o viaţă creștină, cu un adevărat simț al datoriei  față de Dumnezeu și de semeni, cu milă faţă de  toţi oamenii."


Oratoriul Mesia


 

Johann Sebastian Bach 1685 - 1750

A fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf al epocii Barocului.

 

La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

 

Ca slujitor al Bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în neclintita credința a prezenței divine în viața omului.

 

Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Isuse, ajută-mă” și o sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”.

 

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Pasiunea după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

 

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

 

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.

 

Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc numeroase corale  prelucrate, care au la bază melodii de origine populară,astfel amintim cântecele  „O, lume, trebuie să te părăsesc”, cântecul  „De Dumnezeu nu mă despart”. Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar cantata „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un coral din „Pasiunea după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” , care are melodia împrumutată din această colecție.

 

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoțională și viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

 

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sărbătorile de peste an, variază ca număr de părți (două sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care și-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim și elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterității i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

 

Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate și strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios și cântată după predică, „Magnificat” conține 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet și un terțet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa în milostivirea cerească.

 

Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, când  se celebrează Patimile lui Hristos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradițională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Hristos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care își vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer grațierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

 

Textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice, traduse, ele alternau cu intervenții poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezența unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannespassion (1723), retușată în mai multe rânduri, și Matthäuspassion (1729), cea mai izbutită. Pasiunile după Ioan și Matei au o construcție asemănătoare, cuprinzând recitative, arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Fragmente din Pasiunea după Marcu, a cărei manuscris s-a pierdut, le regăsim în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secțiunilor, a fragmentelor recitativice, narative și a micilor scene cu participarea soliștilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii și ansambluri corale executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfășurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoțirea unui instrument solist, care repetă necontenit respectiva temă-idee pe diferite trepte.

 

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile și comentariile autorului însuși. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în țesătura instrumentală și, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii.

 

Zguduitoarea arie „Îndură-te Doamne”, prin patosul interiorizat și profund, redă căința amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laș, de Hristos. Corurile și coralele, similar corurilor tragediei antice, participă și subliniază acțiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere și meditație, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii și compasiunea eroilor.

 

Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Hristos le spune ucenicilor Săi că va fi prins și răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce și moartea lui Isus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoțională, caracterizări muzicale puternice și tratări simfonice de mare dramatism.

 

Descrierea elocventă a Patimilor lui Isus într-o muzică dominată de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobișnuit de mare a Pasiunilor și la depășirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulțumit pe ierarhii bisericii și, mai ales, pe pietiști. Așa se explică de ce Pasiunea după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deși lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută și sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părți au fost scrise în 1733 și ultimele în anul 1738. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanță. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare folosește un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert  stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanță în desfășurarea muzicală și în succesiunea imaginilor unei părți. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată.

 

Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării și bucuriei, ale Jertfei și biruinței, ale morții și Vieții. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în „Ofranda muzicală” și „Arta fugii” virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul și fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate și cu structură armonică, participă la desfășurarea dramei și subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănțuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de șase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice.  Lucrări religioase sunt și motetele, scrise în stil polifonic, deși în acel timp își croise drum motetul univocal acompaniat. În creațiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susținere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare și generalizare de către întregul piesei.

 

Ca muzician, în calitate de conducător al “Collegium musicum” studențesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie și muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepția sa și pregnant imagini ale vieții omului.

 

În muzica de orgă Bach face sinteza artistică între stilul tradițional al organiștilor germani, cunoscut prin Böhm și Buxtehude, și cel al organiștilor italieni. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfășurări polifonice încărcate și expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibrație emoțională, și o formă mai limpede.

 

În cele mai sobre compoziții polifonice, întrezărim și freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic.

 

Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depășește formele create de predecesori, pe care le desăvârșește.

 

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și atingând una dintre culmile muzicale universale.

 

Ca toate geniile umanității, el se ridică deasupra epocii sale, creația sa fiind atotprezentă, depășind timpul și spațiul, ca orice permanență a spiritului uman.