Din Stejarii departati

Din Stejarii depărtaţi, fără soţ şi frate,

singur, singurel străbaţi zări îndepărtate,

arse şi pustii şi moarte, zări îndepărtate.

 

Glas străin Te prigoneşte, uli’  vicleni Te-alungă

iar din urmă dorul creşte, calea-i tot mai lungă,

zarea arde, dorul creşte, calea-i  tot mai lungă.

 

Arzi de sete-n gol de stepe, pieptu-i vâlvătaie

şi-noptarea grea începe aripa să-Ţi taie,

înnoptarea morţii-ncepe  aripa să-Ţi taie.

 

Nicăieri nu-i nici o frunză, nici o creangă verde,

nici-un  suflet să pătrunză dorul ce Te pierde,

cât de mare şi fierbinte-i dorul ce Te pierde.

 

Unde-i albul suflet oare care Te-nţelege,

unde-i Mâna iubitoare rănile să-Ţi lege,

Mâna albă, Mâna moale, rănile să-Ţi lege.

 

Cazi ... dar sufletul Tău suie, zâmbet alb spre Soare,

către Ţara unde nu e dor şi depărtare,

unde nu e despărţire, dor şi depărtare. 

 

Unde Te aşteaptă-n cale veci de slăvi senine,

Ţara dorurilor Tale  Porumbel Străine,

Dorul dorurilor Tale, Porumbel Străine...

Traian Dorz