La capat de milenii

 

La capăt de milenii suntem

şi parcă la sfârşit de lumi...

gândind la aste adevăruri,

simţi cum te-neci şi te sugrumi;

 

şi parcă-un semn apocaliptic

apare pe un negru nor,

cumplit şi crâncen şi haotic

şi rece şi-nspăimântător.

 

Talazuri şi talazuri, urlet şi râset

vin şi trec căzând,

tirani, tiranizaţi-grămadă,

-aplaudând şi blestemând,

 

minţiţi şi mincinoşi de-a valma,

ucişi şi ucigaşi se-adun

şi se împing către Infernul

cel mai cumplit şi mai nebun.

 

Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce,

lepădând pe Dumnezeu

şi sugrumându-şi conştiinţa,

se-nchină-acestui Astarteu

 

cu semnul celui-fără-unu

şi numele cel fioros,

mergând spre blestemul şi-osânda

şi Judecata lui Hristos.

 

...Mai este poate o scânteie,

dar cea din urmă, să mai speri

spre-o îndoielnică salvare

în clipa ultimei căderi;

 

agaţă-te de firu-acesta,

rupându-te de-al lor şuvoi

nainte de-a cădea-n gheena

îngrozitorului Apoi.

 

E încă Har, se poate încă,

dar se prea poate şi să nu;

acum chiar parcă arde puntea

pe care te mai legeni tu

 

şi-i gata să se rupă firul

şi cel din urmă ce-l mai ai

şi vai, nu mai rămâne după

dacât un vai, un veşnic vai! ... 

---