Cand era credinta buna
Când era credinţa bună
/mergea noaptea fără lună./
Pe ninsoare şi furtună
numai să fie-mpreună,
pe-ntuneric şi pe tină
nu era nimic s-o ţină.
Erau fraţii peste munte
/şi părea că-s ici la punte./
Erau fraţii peste ţară
şi părea că-s ici,afară,
era rugăciunea lungă
şi părea că nu-i s-ajungă.
Erau lacrimi nu ştiu câte,
/erau uşi nezăvorâte./
Erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună
gândul numai voie bună.
Dintr-o pâine cât era
/luau toţi şi s-ajungea./
Era casa plină,plină,
şi mai tot doreau să vină,
era lumea cât un sat
nu vedea nici un păcat;
căci din câţi treceau pe prag
Dumnezeu era mai drag.
Dar de când credinţa moare
/nu mai merge nici pe soare./
Vremea-i dulce,calea-i bună
nu mai merge nici pe lună,
nu-i nici noapte,nu-i nici tină,
dar ea tot găseşte vină.
Fraţi-s numai peste vale
/dar ea nu-şi mai face cale./
Fraţi-s numai în grădină
dar ea n-are timp să vină,
altul suferă şi moare,
dar ea şade şi n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă
/lenevia i-o alungă./
Lacrimile-s tot mai rare,
uşa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele
noaptea-i tot mai fără stele.
/Vorbele-s tot mai deşarte,
/inima-i tot mai departe./
Şi din cât belşug s-ar strânge
pentru Domnul nu s-ajunge,
ţara-ntreagă de-ar străbate
n-ar vedea decât păcate;
/căci din câţi se duc şi vin
Dumnezeu e mai străin./(bis1)/