Cand era credinta buna

Când era credinţa bună

/mergea noaptea fără lună./

Pe ninsoare şi furtună

numai să fie-mpreună,

pe-ntuneric şi pe tină

nu era nimic s-o ţină.

 

Erau fraţii peste munte

/şi părea că-s ici la punte./

Erau fraţii peste ţară

şi părea că-s ici,afară,

era rugăciunea lungă

şi părea că nu-i s-ajungă.

 

Erau lacrimi nu ştiu câte,

/erau uşi nezăvorâte./

Erau gânduri fericite,

zilele numa-nsorite,

ochii numai împreună

gândul numai voie bună.

 

Dintr-o pâine cât era

/luau toţi şi s-ajungea./

Era casa plină,plină,

şi mai tot doreau să vină,

era lumea cât un sat

nu vedea nici un păcat;

căci din câţi treceau pe prag

Dumnezeu era mai drag.

 

Dar de când credinţa moare

/nu mai merge nici pe soare./

Vremea-i dulce,calea-i bună

nu mai merge nici pe lună,

nu-i nici noapte,nu-i nici tină,

dar ea tot găseşte vină.

 

Fraţi-s numai peste vale

/dar ea nu-şi mai face cale./

Fraţi-s numai în grădină

dar ea n-are timp să vină,

altul suferă şi moare,

dar ea şade şi n-o doare.

 

Rugăciunea-i pare lungă

/lenevia i-o alungă./

Lacrimile-s tot mai rare,

uşa-i tot mai cu zăvoare,

gândurile-s tot mai grele

noaptea-i tot mai fără stele.

 

 

 

/Vorbele-s tot mai deşarte,

/inima-i tot mai departe./

Şi din cât belşug s-ar strânge

pentru Domnul nu s-ajunge,

ţara-ntreagă de-ar străbate

n-ar vedea decât păcate;

/căci din câţi se duc şi vin

Dumnezeu e mai străin./(bis1)/